logo
La Gherdeal, fiecărui locuitor îi revin 12 case
Dragoş BAKO
20077 vizualizari
La Gherdeal, fiecărui locuitor îi revin 12 case
"Poftiţi şi la Gherdeal, o să aveţi ce scrie şi aici!". Aşa suna un îndemn lansat în urmă cu o săptămână de unul dintre cititorii reportajului făcut la Albi, satul uitat de lume, de timp şi de rele. Auzisem câte ceva despre satul Gherdeal de lângă Bruiu, iar numele, să recunoaştem, are o rezonanţă îmbietoare pentru cineva care-a pornit în căutarea poveştilor înmormântate ale unor sate de poveste. Singurul lucru de care mă temeam era drumul. Şi asta, cu atât mai mult, cu cât se pusese pe nins. Cu corvoada drumului până la Albi încă proaspătă în minte, am pornit către Gherdeal. Fie ce-o fi: de la Bruiu, adică de la asfalt, mai sunt vreo trei kilometri şi jumătate. Pe care, la nevoie, îi putem parcurge şi pe jos.
Nu e drum naţional, nu e asfaltat, dar e pietruit, şi, cel mai important, practicabil. Drumul de la Bruiu la Gherdeal e mărginit de copaci cu forme bizare, de o pădure cu arbori înalţi, drepţi, "cheli­tă" din loc în loc de nemiloase drujbe puse - probabil - în slujba căpătuirii sau a con­fortului termic. E superb peisajul şi mă gândesc că e un fel de coridor şerpuit către o altă lume. Către tărâmul Gherdeal care începe să se zărească printre dealuri, cu turnul bisericii, cu acoperişuri cariate. "Ăsta a fost sat mare, în toată regula!", mă trezesc gân­dind cu voce tare.

Vreau un om! Unul singur!

De când intri în Gherdeal te izbeşte o imagine care îţi face vânt în braţele contra­dicţiei: sunt multe case fără geamuri, cu porţile şi gar­durile rupte, cu pereţii căzuţi, dar, în acelaşi timp, e o pus­tietate plină de farmec. Sin­gurele semne de viaţă care ne întâmpină sunt nişte lătrături de câini, în capul satului. Sper să găsesc măcar un om, să am de unde apuca firul poveştii, şi apoi mă descurc. Mă uit în jur: casă fără geamuri, casă fără poartă, casă cu acoperişul vraişte. Hai, măcar un om. Mă mulţu­mesc cu unul. Uite o poartă cu nişte afişe pe ea. Ne apropiem şi nu-mi vine să cred: sunt afişe electorale de la ultimele alegeri. Poarta e deschisă, intrăm şi ne ia în primire un câine: el latră, noi strigăm, întrebând dacă e cineva acasă? Într-un târziu iese o bătrână cu capul aco­perit de un batic. Îi spunem cine suntem, că vrem să scriem o povestioară despre satul ăsta părăsit. Ghi­nion: femeia nu ne poate spune prea multe, are o soră bolnavă în casă, dar ne îndeamnă să mai căutăm: "Poate, totuşi, găsiţi pe cine­va". E amabilă, ne conduce până la poartă, nu pot s-o suspectez de vreo lipsă de bunăvoinţă. Pur şi simplu nu poate sta cu noi la poveşti. Mergem mai de­parte. "Mai băgăm o fisă", vorba unui fost coleg de facultate. Ne îndreptăm către ceea ce pare ar fi kilometrul zero al satului: fosta şcoală săsească (des­pre care aveam să aflu că fusese şi cămin cultural). E o clădire destul de mare, ale cărei geamuri par să fi fost ţinta ambiţiei cuiva pus pe spart tot ce-i ieşea în cale. În faţa ei, ca un cordon de jan­darmi pus înaintea scene­lor pe care se produc artişti celebri, un rând de bălă­rii uscate fa­ce înaintarea gre­oaie. Du­pă câteva stre­­curări ajun­gem în dreptul feres­trelor. Înă­untru, imagi­nea e ca du­pă o bătă­lie pe viaţă şi pe moarte. Bârne căzute, bucăţi de lemn, de moloz. Şi când te gândeşti că, în urmă cu o jumătate de secol aici se cânta, se dansau dansuri săseşti, învârtite româneşti, în costume popu­lare apre­tate, de duminică...

Gherdeal, satul descoperit cu maşina de teren

Nu am abandonat ideea de a găsi pe cineva care poate turna puţină apă vie peste amintirea acestui loc de o frumuseţe copleşitoare. Întor­­­cându-mi privirea de la clădirea şcolii bombardate de timp, de părăsire şi purtări barbare, zăresc, în dreptul unei porţi, o maşină de teren. "Ăsta-i clientul meu!", îmi spun şi mă îndrept într-acolo, cu paşi repezi. Poarta e între­deschisă, iar din curte se aud voci. Primii care ne întâm­pină sunt trei câini, care latră mai degrabă prietenos decât ameninţător. Apare şi pro­prietarul, Raul, un tânăr care a descoperit Gherdealul datorită pasiunii pentru off road. Plăcerea de a bate dea­lurile, pădurile cu maşina de teren l-a purtat pe Raul până aici. S-a îndrăgostit imediat de aceste locuri şi-a cum­părat o casă şi s-a pus pe reno­­vat. Renovare nu în­seam­nă însă nici spoturi, tavane false ori alte accesorii cu înfăţişare modernă: "Am încercat să păstrez totul cât mai aproape de ceea ce a fost. Am recondiţionat vechea mobilă, pereţii, uşile, totul cu mare grijă, să nu stric ceva din ceea ce era înainte. Am făcut o casă pentru mine, unde să vin cu prietenii, cu fami­lia, să res­pirăm aer curat, să ne bucurăm de linişte", po­vesteşte Raul. Într-adevăr, casa arată foarte bine. E reno­vată, dar nu găseşti nici măcar o fărâmă de kitsch. Raul s-a integrat repede în co­muni­tatea care mai numără zece suflete şi îmi spune că, pe undeva, se simte gher­delean. A ajuns aici în urmă cu vreo patru ani şi de-atunci simte că o parte din el s-a abandonat acestui loc: "Eu sunt din Victoria, dar vin săptămânal aici, stau câte două, trei zile, mă simt foarte bine. E altceva. E un loc minu­nat". "Fiul" adoptat al Gher­dealului ne face un scurt inventar al celor care mai trăiesc în sat. Nu sunt mulţi, vreo zece, la care se mai adaugă câţiva proprietari de case care vin rar pe aici. Dar, mai multe despre ce a fost Gherdealul cu ani în urmă, ne poate spune Gheorghe Cos­tea, care locuieşte mai sus. Raul se oferă să ne fie ghid şi "să ne facă intrarea".

"Ăsta era un sat mare, cu mulţi saşi, un sat bogat..."

Urcăm pe o uliţă largă, cu case de o parte şi de alta. Case săseşti, frumoase, din­spre care, oricât ar fi muşcat paragina din ele, răzbate acea grijă a celor ce locuiesc în ea, o grijă, e drept, demult apusă. Doar scâţâitul zăpezii de sub talpa ghetelor rupe liniştea de mormânt. Ajungem în dreptul unui gard, din spatele căruia se aude un câine lătrând. Raul intră în curte să ne anunţe vizita, iar după două minute iese victorios: "Haideţi! Vă aşteaptă!". Intrăm într-o odaie mică, încălzită cu lemne. În mijlocul odăii, pe o masă, stau împrăştiate medica­mente, reviste, o sticlă cu apă, o oală, o farfurie cu nişte mură­turi şi un pachet de ţi­gări. Gheorghe Costea are 63 de ani şi locuieşte cu mama sa, care mai are doi ani până va împlini nouăzeci. La cei 88 de ani, bătrâna nu se lasă: "Ies în curte, fac una, alta, că dacă stau în casă mă betejesc. Ce să fac?", ne spune tanti Ecaterina dintr-o suflare. Gheorghe stă în pat şi se scuză că nu ne poate conduce prin sat. S-a născut, a copilărit, a mers la şcoală în Gherdeal, apoi în Bruiu. A lucrat la Braşov, la Făgăraş, dar, până la urmă, s-a întors în satul natal: "Îmi pare rău că nu pot merge cu dumnea­voastră prin sat, să vă arăt nişte lucruri. Acum, îs o ţâră beteag, dar îmi revin, nu-i problemă". Nu-i nimic, poves­tea Gherdealului poate fi spusă şi de aici, din odaia în care miroase a foc de lemne şi a amintiri ce încep să sfârâie în povestirea lui Gheorghe. "Cum să vă spun eu...?" îşi începe omul poves­tea, cu privirea trecând prin pereţii camerei şi gândul azvârlit - cine ştie unde? - undeva departe: "ăsta era un sat mare, cu mulţi saşi, un sat bogat...E construit de când or venit saşii în Transilvania. Eu aici m-am născut şi ţin minte că ţineam cu toţii, saşi şi români, sărbătorile împreună. Era rânduială: se cultiva pământul, iar ăla care făcea numai o mie de litri de vin, era un om sărac. Erau vii multe pe aici. Cel mai mult şi mai mult mi-o plăcut rându­iala în satul ăsta. Saşii erau cei mai mulţi, aveau rându­ielile lor, românii pe ale lor şi ţiganii, că erau şi câţiva ţi­gani, pe ale lor. Nu exista să fure vreun ţigan, să vină la fântâna vreunui român, să ia apă". Firul poveştii îl prinde pe om, iar entuziasmul se transformă într-o înşiruire de întâmplări povestite cu acea blândeţe pe care o naşte nostalgia: "Când eram copii, dacă eu meream între saşi, ei vorbeau săseşte, că ştiau că eu înţeleg. Dar, dacă venea un român care nu ştia să­seşte între ei, vorbeau toţi româ­neşte. Aşa respect era. Erau două şcoli, una să­sească, una românească, erau mulţi copii. Aia săsească e aia pe lângă care aţi trecut. Jos era cămin cultural, era bucătărie, tot ce trăbă şi sus era şcoala să­sească. Şcoala româneas­că era mai încolo. Erau două biserici: una a saşilor şi una a românilor. Vă spun: ăsta o fost un sat bo­gat, cu oameni mulţi şi har­nici, dar, cu timpul, o-nceput să plece lumea: românii s-or dus pe la lucru la oraş, saşii or plecat puhoi în Germania şi uite că acum, am mai rămas zece oameni care stăm per­manent aici: patru saşi, patru români şi un bărbat cu o femeie care îs ciobani. Gân­diţi-vă că în satul ăsta erau 122 de numere de clădire...".

Zece oameni la 120 de clădiri

Zece oameni, 122 de clădiri. La un calcul matematic sec, rigid, tras de păr, asta ar însemna că fiecărui locuitor stabil din Gherdeal i-ar reveni vreo 12 clădiri. Ei, dar reali­tatea pustie nu e totuna cu matema­tica (de aia nu mi-a plăcut mie din cale afară materia asta). Teoretic, fiecare clădire are un proprietar. Unii dintre ei mai trec pe aici din când în când, alţii n-au mai dat de ani buni prin Gherdeal. Cei care locu­iesc permanent aici abia se pot ocupa de casele lor. Pe restul, care le privesc cu ferestrele sparte, holbate, cu porţile rup­te, le mângâie cu câte-o amintire, pe care, din când în când, o scutură de praf: "Acolo, la numărul 78, o stat, cum l-o fi chemat?... Doamne... cum tre­ce timpul..." .Plecăm, con­duşi de tanti Ecaterina, care ne face prietenos din mână în poartă. Suntem unii dintre puţinii musafiri care i-au bă­tut la uşă. Următorii vor fi - poate - nepoţii din Ger­mania, care vin s-o vadă în fiecare vară.
Parcurgem drumul înapoi, tot printre casele cu porţile ferecate de lacăte ruginite sau date la o parte. În mijlocul uliţei vedem un container de gu­noi, iar la câţiva paşi o maşină parcată în faţa porţii: aici locuiesc ceilalţi doi ro­mâni din sat. Ajungem din nou la căminul cultural, îl ocolim, trecem peste un pod şi dăm într-o altă uliţă. Aici nu locuieşte nimeni. E tot lată, ca­sele sunt tot mute, unele dărăpănate, altele drese pe ici, pe colo. Dacă vorbeşti în şoap­­tă, ai impresia că te-ar putea auzi cineva din celălalt ca­păt al satului. Parcă te dor urechile. Să fie vântul? Să fie liniştea? Dac-ar avea gură să vorbească, cele două biserici, şcoala, casele ar putea spune poveşti cu miros de cozonac de Paşti, de ierni geroase cu zăpadă până la genunchi, cu hărmălaie de copii pe uliţi, cu forfota zilelor de recoltă. Din păcate, n-au. Hotărâm să mergem pe jos până la ieşirea din sat. Uite o casă care arată ca după bombardament: fără geamuri, fără uşi. Alteia îi lip­sesc câţiva pereţi. Şi tot aşa. Ca unul venit dintre blo­curi, dintre maşini, dintre clădiri spoite, impunătoare, ar trebui să spun: "De ce nu fa­ce cine­va, ceva, pentru a resus­­­cita locul ăsta?!". N-am să spun aşa ceva însă: La Gher­­deal, paragina nu e sfâşietoare, nu e deranjantă. Aş îndrăzni să spun că e fascinantă, oricât de ciudat li s-ar părea unora. Îmi vine să strig: "Lăsaţi-l aşa!". Nu deran­­­jează pe ni­meni, cei care vin aici ştiu să se bucure de ceea ce oferă locul, nu e ne­voie să-l radem, să-l împân­zim de termopane. Gata! S-a terminat vizita la muzeul Gher­deal. Înaintez imaginaţiei o cerere, prin care o rog să-mi arate o imagine cu Gher­dealul primăvara. Tabloul închipuit mă detrer­mină să fac o promi­siune, tot în gând: voi reveni la Gher­deal, să-i văd verdele. Dacă Voroneţul are albastrul lui, Gherdealul de ce n-ar avea verdele său? 




comentarii
26 comentarii

excelent,superb, nu mai e nevoie de cuvinte.Le-a spus autorul.A pus viata si amintirile in ziar. Asta-i jurnalism literar, meserie, nu gluma.
un cititor
11.02.2013 08:50
sa mergeti si la Veseud de Chirpar sa vedeti si acolo capatul lumii.Astept un reportaj de acolo
ionut
11.02.2013 08:52
Articol foarte bun.Felicitari pentru ideea dea vizita aceste locuri deosebite.Sunt totusi in apropiere si trebuie neaparat vazute.Astept continuarea..
interesant
11.02.2013 08:54
Daca vreti sa vedeti capatul lumii,mergeti la Petis.
Iar un sat cu 1 sau 2 locuitori,imediat peste deal:
Minghindoala."Drum bun."
interesant
11.02.2013 09:02
Nota 10,asa da reportaj.
Cititor
11.02.2013 09:23
foarte interesant si documentat ,felicitari,
VM,
11.02.2013 09:30
Felicitari! un reportaj care iti bucura sufletul.
popa
11.02.2013 09:30
Frumos dar trist de tot. Astia sunt oamenii si locurile care trebuiesc protejate de stat.
liu
11.02.2013 09:39
cu adevarat trist ,ce au lasat in urma lor comunistii si regimul comunist,,si ce putin se face acum de cei care au puterea sa o faca ,,,lipsesc patriotii si oamenii cu suflet mare ,,,doresc cele mai bune si sper tot ce este mai bun pentru oamenii si locurile acestea,,,curaj popor raman ,incredere si rugaciune
VM
11.02.2013 10:41
BRAVO Domnule Dragoş BAKO! excelenta "narare a unei realitati extrem de sumbre a satului romanesc". o poveste tipica lui Creanga, adaptata satului transilvanean. Poate invata ceva din superba prezentare si colegul dumneavoasta "ziaristul fara forma, fara fond" Popescu. Astept cu mare incredere si alte articole, in care "strecurati pasiune si suflet". TOATE FELICITARILE! UN ADEVARAT GEO BOGZA! NOTA MAXIMA 10!
drumetul
11.02.2013 10:44
Pacat de case.Articol minunat.
david
11.02.2013 11:01
bv
un sibian
11.02.2013 12:10
12 case pe cap de gherdelean. Fara a mai socoti caminul Cultural...
abc
11.02.2013 12:58
Va multumesc,eu v-am poftit la Gherdeal !Felicitari ati scris tot ce trebuia.Mai poftiti si la primavara,nu o sa regretati.
Ioan
11.02.2013 14:58
Buna!
Frumos articol!
Intr-adevar: OMUL SFINTESTE LOCUL! pe unde au trecut sasii au lasat in urma randuiala, cuvinte frumoase si sate mandre! Pacat ca multi nici nu ne dam seama ce a pierdut Romania (si mai ales Transilvania) prin plecarea lor, a sasilor! Daca provincia asta a aratat altfel si mentalitatea oamenilor era un pic mai "spalata" faptul asta se datoreaza in buna parte si "vecinatatii" romanilor cu sasii si chiar ungurii care ne-au mai slefuit putintel...Acum, dupa 50 de ani de comunism nivelator si romanizare (a se citi mai mult "ROMANIZARE" de la cuvantul "roma" si nu de la orasul cu acelasi nume...) satele ardelene arata cum arata si mentalitatea se duce pe apa sambetei...sau a Dimbovitei ...
Sa speram ca romanii o sa-si dea seama ca depinde de ei sa formeze comunitati si sa construiasca ceva in satele/orasele unde sunt si sa adopte atitudinea paguboasa de asteptare vesnica "de la centru"....
Continuati seria unor astfel de articole/reportaje caci e mai benefica decat "breaking-newsurile" despre pipite si interlopi ratati!...
Cu stima,
-Ioan/Johan si cu Ianos-
Ioan zis si Johan ori Ianos
11.02.2013 15:32
oare ce se poate intimpla in caz de catclism natural sau doamne fereste de un razboi ,cu locuitirii dintrun bloc de oras mare si acesti ultimi mohicani cu un picior in groapa datorita virstei?
aci
11.02.2013 16:27
asa ceva trebuie sa vad cu ochii proprii. la inceput de vara merg ! multumim pt. articol
karla
11.02.2013 16:29
cautand pe google maps l-am gasit. si imaginea de satelit e buna. este la sud est de bruiu la limita cu jud brasov. faza ca 'asta a fost sat mare' este sigur o exagerare. este doar un catun rarefiat ! numarand casele 'la strada' sunt cam 60parcele/proprietati. nici vorba de 122. poate cu tot cu suri si acareturi ies 122 sau peste... articolul pe langa ca este frumos pare a fi o mica mare exagerare !
karla
11.02.2013 16:43
O vizita pe biciclete facuta de niste tineri in vara 2012:
www .turainnatura .ro/ TuraBruiu
Un mic articol si despre Gherdeal
11.02.2013 16:51
buna as dori sa aflu pe unde se afla satul acesta ptr ca mar interesa as dori un raspuns va multumesc
Nicoleta gabra
11.02.2013 18:28
deci cum se ajunge in gherdeal
dn 1 sibiu- brasov inainte de a intra in satul arpasul de jos se coboara la dreapta spre noul roman.iar dupa ce se trece barajul in dreapta spre satul somartin,de la somartin merge spre bruiu iar la iesire din bruiu imediat dupa trecerea unui pod in dreapta este asezat satul gherdeal
j.k.
11.02.2013 19:19
Toata stima pt acest frumos articol. Sunt in fiecare vara si iarna in Gherdeal si ma bucur de fiecare clipa de liniste petrecuta impreuna cu familia, prietenii si binenteles cu Raul.
Fachner Mihai, Germania
11.02.2013 19:20
S-a scris in Germania MULT despre Guerteln/Gherdeal (ung. Gerdaly) si despre Filmul Documentar astfel intitulat 2003.Realizatorii (Debut) Martin Nudow si Thomas Beckmann. Filmul Documentar se gaseste de vanzare ca DVD inca.



GHERDEAL (Documentar)
Participari la Festivaluri (Filme Documentare):

Festivalteilnahmen:
Video/Filmtage Koblenz 2003
Internationales Dokumentarfilmfest M
Georg
11.02.2013 22:55
e un tinut de basm, am fost de multe ori in gherdeal,pacat ca pe urmasii sasilor plecati nu-i mai intereseaza satul,felicitari lui Raul si celor care mai intretin cateva case de acolo.
bandescu sorin
15.02.2013 20:04
Intr-adevar, Gherdealul are multe lucruri frumoase de oferit, iar verdele vara nu te mai lasa sa pleci. Incercati, poate veti ramanea acolo, asa cum am facut noi.
Magda
21.02.2013 07:39
a fost frumos candva...acum este doar o prada usoara pt.Raul si inca cateva grupuri de interese...
abc
12.08.2013 00:13
Din aceeasi categorie
sevis

brukenthal

Targul de Craciun Selimbar

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia