logo
Italia. Peschiera mea şi neuitările ei. Paşi prin grădina cu poveşti!
Rareș BIŢU
2165 vizualizari
Italia. Peschiera mea şi neuitările ei. Paşi prin grădina cu poveşti!

Dacă ar fi să aşez Italia într-un clasament cu vacanţe, asta ca să nu-i zic, pe şleau, un desiş cu preferinţe, probabil că undeva pe la vârf, cineva ar trebui detronat. Sau măcar să afle ce-i aia nelinişte. Neliniştea unei zgâlţâieli.  "Zgâl-ţâ-ieli!", am zis, s-aude? 
Locurile unu şi doi mă privesc indiferente şi reci, convinse, încrezutele, că n-au de ce să-şi facă griji din cauza unui nou venit. Ce nu ştiu premiantele e că noul venit nu-i tocilar şi nici pe pile n-a ajuns la mine-n clasă. Are privire ageră, minte ascuţită şi vrea morţiş să ia el coroniţa.

 

 
O ploaie cruntă trezită cu faţa la cearşaf 


Aşa am părăsit Sibiul puţin înainte de şase dimineaţa. În aeroport, feţe cârpite de somn. Căscaturi înnodate cu plictis, tenismeni de la Sibiu Open şi ochi ferecaţi în vâltoarea telefoanelor. 
În avion, o voce la curent cu tot ce poate ieşi în calea motorului, de la trăznete la păsări deşucheate, povesteşte de păţania avionului de Catania. Avion peste care, deunăzi, a dat o lebădă, sporind spaime şi îngrijorări de Breakingnews. Ideal moment s-auzi detalii, silabisite la înălţimi de croazieră, de guralivul din spate. 
Prin hublouri, zorile se zbenguie cu chef de răsărit.  Prin crăpăturile nopţii, mijeşte Milano.

Italia e grădină cu oraşe care cresc poveşti. Colecţionează uimiri, ba chiar şi muţenii de turişti înmărmuriţi, setaţi pe opţiunea gură-cască. O grădină în care iedera se caţără pe Istorie, răstălmăcindu-i entorsele şi umplând-o de muguri. Natura stă la taifas cu Belşugul, Frumuseţea are mereu la-ndemână un pripas de ifose, iar marea, muntele, pinii şi nesfârşitele păduri de măslini rodesc Tentaţii cărora nu-i chip să le rezişti. 

Septembrie, mai exact apusul lui şi un zbor la Milano sunt, poate, cele mai potrivite opţiuni pentru o săptămână petrecută în Lombardia. Nu mai dă vipia peste tine şi încă îţi poţi îngădui să scoţi sandalele la tropăit, râzând de umbrelă.
Clima e mult mai generoasă ca acasă, iar o baie în apa unui lac de munte nici măcar la ciudăţenii nu-i în stare să figureze în ultima zi din septembrie, darmite la grozăvenii. 

 

 
Din puzderia de oferte am ales Peschiera del Garda, una din localităţile care dau ocol lacului Garda, cel mai mare din Italia. Din Milano nu-i tocmai lesne de ajuns, dar două trenuri schimbate la timp şi un dram de atenţie la detalii nu-s chiar o povară. Dacă nu-s schimbate la timp şi dramul ăla nu-i nici gram, lucrurile se pot complica, iar povara poate deveni ditamai pacostea. Dar nu pentru asta ne-am adunat astăzi aici. Ci pentru a băga seamă că


în Italia circuli uşor, 


trenurile nu par să fi aflat ce-s ălea întârzieri, sunt curate, iar regionalul lor aleargă  mult, mult peste gâfâiala Intercity-ului care la noi se târăşte între staţii. Pe lângă negri şi chinezi, compartimentele sunt dotate inclusiv cu prize unde îţi poţi încărca telefonul, iar covorul de seminţe de pe jos, paporniţa de rafie cu cap de raţă vie şi harta făcută cu briceagul pe banchetă ori n-au sosit încă pe lume ori cineva le-a alungat înainte să dea buzna.

 
Peschiera e o locali ... pardon, nu ştiu ce m-a apucat, promit să nu se mai repete. Peschiera mea e o minunăţie în care cu "cochet" şi "pitoresc" te faci de râs. Are un peisaj care se pricepe să mângâie, dar şi să stâmpere osteneli, e leagăn ce leagă apa de piatră şi amintirea de dor. Îţi ispiteşte paşii, te aşază într-o ramă, îţi potriveşte amintiri şi unghiuri, te copleşeşte cu arhitectura şi fantezia ei, cu munţii şi coloritul vioi, cu bisericile care-o veghează cu semeţii de vulturi, cu lacul ca o mare scărpinată de vaporetto, raţe şi lebede, cu străduţele - artere prin care pulsează viaţa unui oraş-port în care sigur voi reveni. Cu toate că, în jurul lacului, alte nestemate abia aşteaptă să te lase fără grai, pustiindu-ţi vistieria cu-ncântări.  Nestemate - străjeri la care poţi ajunge cu autocarul şi de la care te poţi întoarce pe apă. Cu vaporetto, şalupă, bărci mai mici, mai mari, oferta e îndestulătoare şi făcută s-ajungă la oricine. Şi la turistul obişnuit să dea 5.50 euro pe-o pizza şi trei pe-un capuccino, dar şi pentru cei care preferă varianta "take away" şi-o cafea sorbită pe plajă. De olandezii în stare să dea 12.50 euro pe un pahar de vin vorbim noi altădată. 


Cazarea a fost, din nou, încă o garanţie că, dacă mergi pe mâna lui Booking, n-ai de ce să îţi faci griji. Curăţică, spaţioasă, ultraspaţioasă faţă de ce promiteau fotografiile de pe site şi aproape de inima staţiunii. Apartament, deşi bătuserăm palma pentru o cameră. Trei stele, living, două dormitoare, bucătărie, baie şi-un balcon şi un preţ pe care în Sibiu n-ai cum să-l găseşti, aşa că mai bine nu îl cauţi. 
Inima oraşului, denumit în vremea Imperiului Roman Arilica, e o fortăreaţă cu ziduri proiectate de arhitecţi vestiţi precum Scaligeri sau Sanmicheli. Atraşi de frumuseţea locului, invadatorii s-au năpustit secole la rând, iar dintre toţi, austriecii au rămas suficient de mult cât să poţi vizita şi astăzi Spitalul Austriac ridicat în 1866, devenit închisoare militară sau "Vecchia Polveriera Austriaca". 
În vremea dominaţiei austriece, Peschiera a devenit colţul nord-vestic al aşa-numitului "Il Quadrilatero", cel mai eficient sistem defensiv, alături de Legnano, Mantova şi Verona. Fortăreaţa locuieşte pe o insulă care curge din râul Mincio spre lacul Garda. 


În timpul verii, Peschiera e vizitată de aproximativ 50.000 de turişti. Spaţiile de cazare înseamnă aproape 50 de hoteluri şi pensiuni unde la trei stele te pot aştepta, cuminţi şi-n banca lor, uneori şi patru. Campingurile întinse pe malul lacului nu au nimic din ceea ce ştim noi despre un camping. N-au nici măcar baie la comun ca la Olimp. Sunt păzite de garduri vii, înalte, bodyguarzi instruiţi şi civilizaţi, au sisteme de supraveghere, cazări şi restaurante elegante ca-n centrul vechi, iar de apa lacului le desparte o faleză fără sfârşit care călătoreşte de la o plajă la alta, cât e lacul de lung. 
Atracţia zonei o reprezintă nu puzderia de biciclişti, ci raţele, pescăruşii, stârcii şi lebedele. Albe şi negre. Nu ţin minte să mai fi văzut vreodată atât de multe. Şi de ... agresive. Cum adică? Nu v-a fugărit niciodată un lebădoi intrigat că încă ai sticksuri în punga aia din buzunar şi tocmai te-a cuprins zgârcenia? Doar fiindcă indicatoarele sfătuiesc turiştii să nu hrănească păsările? ... Nu? Înseamnă că nu v-a fugărit de pe plajă nici un lebădoi sosit cu gaşca, nu?  Ai, nu pot să cred aşa ceva ... Mda, o dată pricep, dar nici măcar de două nu aţi păţit-o?  


Sirmione. Timpul încremenit sub comanda lui "Odinioară" 

 

 
De următoarea întâlnire cu încântarea se achită, cu brio, Sirmione. Peninsula pe care uscatul o-nfige-n lacul albastru, o capodoperă. Din creştetul cetăţii ridicate undeva prin secolul al XVIII-lea, ţâşnesc privelişti pe care doar camera foto se-ncumetă să le descrie. În faţa splendorii, te-nsoţeşte o smerenie cât o uluială. Cuvintele devin şuruburi. Metaforele şaibe. Aproape poţi auzi cum le rugineşte seva. Oraşul vechi  cu forfota lui, cele mai mari îngheţate din lume, istoria de la ferestruicile caselor, piaţetele cu foşnet şi limbariţă de precupeţe, secolele ferecate în cotloanele clădirilor, Timpul încremenit sub comanda lui "Odinioară", oamenii cu voioşii în priviri şi bucurii rostite-n gura mare, lacul cu vuiet de valuri povestit de pescăruşi şi stârci, sunt, toate, invitaţii să rămâi. Recomandări să nu mai pleci. Sfaturi să nu uiţi asta. De revenit sigur revii şi singur. Pentru terme, pentru ruinele romane, pentru faleze, pentru grădinile şi străduţele pe care se înghesuie terase pline de tihnă şi verdeaţă, pentru bisericile împovărate de vreme, pentru frumuseţea care chicoteşte cu glas aproape nefiresc din fiecare leagăn de piatră în care Istoria şi-a făcut cuibar.

 
Istoricii spun că primele dovezi ale prezenţelor umane din această localitate au împlinit deja 8.000 de ani. Până la primele aşezări a mai durat un pic, dar vreo 3.000 de ani au fost, pare-se, îndeajuns.


A doua zi, Verona. 


Întinsă de-a lungul râului  Adige spre poalele muntelul Assini, Verona e un soi de tropăit prin iamb de vers, animat de surprize împerecheate cu surprize nepereche. Oriunde mergi, Cultura tropăie ca armatele de turişti. Spre casa Julietei te-ndrumă puzderia. Piaţa Erbe, Teatrul Roman, Castelvecchio şi Basilica San Zeno sunt destinaţiile care magnetizează învălmăşeala şi-i pun în mişcare furnicărişul.
Balconul Julietei ne-ntâmpină cu Puzderia. Sute de turişti îşi freacă palmele de bucurie c-au ajuns aici, nemaiprididind să facă asta şi cu sânii statuii. Rânjete. E uşor penibil să faci asta în timp ce sute de ochi te privesc pofticioşi, aşteptând să le vie şi lor rândul. 

 
"Să ţi-arăt, domne, cum se face, nu aşa ...". "One picture, please? ... One more?".  "Mariane, m-ai prins, mă, cu mâna pe ţâţe? Hai, mă, că-ncepe să-mi placă!
Bine că nu-i şi statuia lui Romeo, la-ndemână, că ce ştii pe ce se mai repezea lumea să pună mâna!


Opt euro costă accesul în balcon. Înghesuiala transformă toată magia într-un obor cu mulţi, prea mulţi Mareani. Mii de bileţele, prea multe bileţele, toate de amor, tencuiesc poarta de lângă cele mai disputate sfârcuri de statuie. La intrare, o altă doldoră de mesaje cu inimioare şi jurăminte troieneşte retina, cataractând-o. "Alfonso, ti amo per sempre. Joxa". "Anja, Nana loves you". Nu-i timp de pierdut şi nu-mi e prea clar nici dacă Joxa are barbă, nici dacă Nana e băiat. 

 
Un ghid cu o dicţie suavă pe care doar dacă eşti surd n-ai cum s-o pricepi, chiar şi fără vreo oră de italiană la activ, povesteşte cum pavajul conţine încă urme de creaturi marine fosilizate, semn că locul unde s-a născut Verona s-a aflat cândva pe fundul mării. De aici şi numele: One - deal, Ver - derivat pentru apă.
Era să uit: din Peschiera, autocarul ne-a lăsat aproape de Piaţa Bra. Câteva minute până la Arena, vestitul amfiteatru roman construit în primul secol după Hristos, cu 50 de ani înaintea celebrului Colosseum. 


Atenţie la "romanii" costumaţi ca pe vremuri în faţa Arenei


Te-mbie la poze, efectiv n-ai cum să-i eviţi, după ce ţi-au "arestat" copilul şi nevasta cu săbiile lor care întregesc o recuzită destul de convingătoare. Că-s români afli abia după ce strâmbă din nas pentru atenţia primită. Şapte euro pentru două poze şi ălea cu camera personală: "Data viitoare, nu mai fi calic, da? De ce te caliceşti?", îmi şuieră cu tupeu unul dintre "romani", semn că pentru două poze aştepta, probabil, o sută.  


Apropo: cu şapte euro, în centrul Veronei, poţi lua două capuccino, trei freshuri de portocale sau ceva de halit în mers. Un panzerotti prăjit ca-n sudul Italiei sau un calzone copt în cuptor de lemn. Spre Castelvecchio sau bisericile la care nu-i greu de ajuns: unde-i o clopotniţă, sigur aşteaptă, bucuroasă de oaspeţi, şi o piaţetă. 
Podul Scaligero, palatele Canossa, Muselli, Portalupi, Porta Borsari sau Piazza Arsenale nu trebuie ratate. De Piazza delle Erbe nu mai pomenesc. Să ajungi în Verona şi să nu-i zăboveşti pragul e ca şi cum la terasele care împânzesc piaţa te repezi să ceri fusoi cu ciolan în loc de Fetuccine ori Lasagna. 


Fosta piaţă de legume din centrul pieţei e, astăzi, un bazar unde doar drone şi corturi n-am văzut de vânzare. În rest, cam tot ce şi-ar putea dori un turist dornic să nu plece fără un suvenir, fie el trening, cană, fruct, tablouaş, şapcă sau mai ştiu eu ce. Orele fug, minutele încep să tropăie cu ochii pe ceas, iar pe ultimul autobuz spre casa din Peschiera ceva-mi spune că nu-i bine să mă chiar bazez. Abia seara, vâzând coada de turişti care de la noi, din Peschiera, au ales să se întoarcă spre staţiunile lor, cu ultimul autobuz, cel de nouă jumătate, m-am convins că n-am făcut deloc rău când, lângă instinct, am îndesat şi flerul în troler. 


Şi în sfârşit, Veneţia! "Eu număr doar orele fericite!"

 
Un vis mai vechi, aproape uitat în sertarul cu nădejdi a devenit aievea într-o dimineaţă cu un soare nefiresc de generos pentru octombrie şi năpustirea lui. Un autocar plin ochi cu nemţi scrobiţi, scoşi din ţiple, a pornit înainte de nouă din Peschiera. Autostrada impecabilă şi ghidul absolut cuceritor au făcut să alerge cele aproximativ 100 de minute până în port. Unde, excursia fiind organizată de agenţie, ne aştepta vasul de croazieră. Şi Canal Grande care ne-a întâmpinat luminos şi cu briză de Adriatică. "Bine-aţi venit! Ia uite ce v-am pregătit! Aşa ştim noi, veneţienii, să ne uimim turiştii", par să spună primele clădiri şi turnurile pe care zeci de camere foto le iau în cătare. 

 


Ce nu povestesc localnicii. Şi nici pliantele


Veneţia "şade" pe o pădure de stâlpi înfipţi în mâl. Pe asta se sprijină minunăţia de azi. Primii locuitori au avut de-a face aici, prin secolele patru - cinci, cu o mlaştină ostilă.  Complet ostilă. Cumva, s-au priceput să-ndese mii, zeci de mii, sute de mii de trunchiuri de copac în moalele mlaştinii, îngenunchiindu-i potrivnicia. Zădărnicindu-i-o. Trunchiuri cu grosimi de la 1,5 la peste 3 metri în diametru. Apoi, secole la rând, au aşezat piatră peste piatră, construind o inginerie care continuă şi azi să uimească prin durabilitatea ei. Tot ce vedem azi se sprijină pe pădurile de "creioane" groase, teribil de groase şi teribil de indiferente la tenacitatea Adriaticii şi sărata ei poftă ei de ronţăit. 

 
Veneţia a fost îngăduitoare cu evreii. Dacă prin alte părţi, prigoana era tot ce primeau - şi asta fără pic de dobândă! - veneţienii i-au acceptat în cetatea lor, dar au pus şi câteva condiţii. Să locuiască doar în perimetrul clar delimitat, să nu-l părăsească de la miezul nopţii şi până la şase dimineaţa. Să nu se amestece printre localnici. De căsătoria unui evreu cu o veneţiancă nici nu putea fi vorba. Casele evreilor nu puteau depăşi doi metri înăţime, iar pereţii musai să fie cât mai subţiri. Doar ne aflăm pe o pădure de "creioane", nu?  

 
Cu anii, evreii au ajuns să numere câteva mii, iar cămătăria practicată ca nimeni alţii i-a făcut tot mai greu de ignorat. Când veneţienii s-au poticnit, financiar vorbind, cucerirea lumii nemafiind tocmai o floare la ureche, cine credeţi că s-a oferit să-i împrumute? Zis şi făcut, dar când dobânzile au devenit poveri prea greu de dus în cârcă, evreii şi-au amintit că stau în locuinţe scunde şi că vor să iasă noaptea din "cartier". Aşa şi-au câştigat noile drepturi, în vremea când Veneţia număra mai bine de o sută de cazinouri. Cazinouri vestite pentru jocuri de noroc şi sex. Cazinouri care adăpau pofte de conţi, marchizi şi lorzi sosiţi să afle ce gust are desfrâul. Din Anglia, Japonia, Franţa ori Germania. 

 


Cazinouri, sex şi pofte de bordel


Piaţa San Marco adăpostea în secolul al XVI-lea cel mai râvnit bordel din lume unde bogătaşii veneau din toate colţurile lumii să se bucure de faptul că mai bine de 10 la sută dintre veneţience practicau cea mai veche meserie din lume. Aşa cum nimeni nu o mai practica pe atunci. Cocoţate pe platforme de peste 23 de centimetri, prostituatele vremii erau alese de muşteriii care făceau piaţa San Marco neîncăpătoare. La doi paşi, basilica îşi trăia apogeul. Jefuitori neîntrecuţi, veneţienii împovărau basilica cu fresce, coloane, statui, tot ce puteau captura. Iar Croaţia, Grecia sau Constantinopolul nici azi nu au uitat asta. Era-n vremea când Casanova şi faima lui începeau să nu-şi mai încapă în pielea Veneţiei. Se spune că Giacomo Casanova a şi fost arestat fără un motiv clar exprimat, după ce prihănise mult prea multe contese faţă de cât îngăduiau bunul simţ, neatenţia soţilor captivaţi de jocurile de noroc sau bârfele cu care vremurile obişnuiau să ispitească ecolocaţia. 


Era să uit: până şi-n vremea ciumei, veneţienii s-au priceput să găsească leacuri şi soluţii. Înainte să ajungă în inima Veneţiei, toate mărfurile erau dezinfectate cu oţet, apă clocotită şi ierburi aromatice într-un depozit special construit. Preţ de patruzeci de zile. Abia apoi puteau ajunge la vânzarea care făcea din Veneţia acelor vremuri un comerciant nemaivăzut. 
Mda, mă opresc aici cu fezandările  istoriceşti de teamă să nu rătăcesc în pădurea de "creioane".


Bine de ştiut: 

[


la Veneţia, poţi călători cu abonamente valabile de la 12 ore la 72 de ore. Fie că alegi gondole, vaporetto, taxi - boat sau linii speciale. Un gondolit pe cont propriu costă între 80 şi 100 de euro de persoană pentru 20 - 25 de minute. Cu aglomeraţia inclusă, fireşte. În cazul nostru, cu excursie organizată, o plimbare cu gondola a costat 22 de euro. Cu şapte euro mai scumpă decât un prânz, tot organizat, şi cinci feluri la alegere. Restaurantului i-am preferat însă Veneţia la picior şi ungherele luate la pas. 
Cele mai importante obiective din Veneţia le poţi bifa mergând pe jos.
San Marco este piața centrală a Veneției, iar faima i-o asigură două clădiri celebre: Basilica San Marco și Palatul Dogilor. A, sigur că da: şi porumbeii care dacă ai o grisină în buzunar, ceva de giugulit, te ginesc minteni. O clipă nu ezită să te împodobească, de-ţi zăresc o punguţă cu orice în mână.
În partea sudică, piaţa este delimitată de două coloane, aduse aici în 1170. Una are în vârf Leul Sfântului Marcu, iar cealaltă statuia Sf. Teodor. În nordul bazilicii se află Torre dell' Orologio (turnul cu ceas) construit în 1499 şi inscripționat în limba latină cu un text a cărui traducere este "Eu număr doar orele fericite". 


Cu panoramele din văzduhul Pieţei San Marco nimic nu se compară 


Poate doar străduţele pustii pe care le-am descoperit departe de agitaţia din zona zero a Veneţiei. Cu siguranţă, străduţele spre ceva precis te duc. Asta în cazul în care nu sfârşeau în apă ori în curtea unor localnici. Când nu sfârşeau aşa, aveau la capăt piaţete, bisericuţe, taverne, magazinaşe. Dintre toate, poate cel mai eficient ghid rămân clopotniţele şi turlele zărite printre clădiri. Dacă nu eşti chiar ager şi preferi varianta clasică, adică cea scrisă, numele străzilor, podurilor, obiectivelor turistice  sunt inscripţionate suficient de vizibil cât să nu ajungi pe mirişte. 
La podul Rialto am ajuns uşor. Aşa de uşor încât am avut senzaţia că el a venit la noi. E aproape imposibil să prinzi câteva poze fără mâini de chinezi, cefe de chinezi, frunţi de chinezi cu toate că înălţimea nu le-a fost niciodată chiar un aliat. 
Timpul se scurge repede. Atât de repede că nici răgaz de uitat pe hartă nu-i. "Încolo!", ne-ndeamnă gustul de aventură. Gust care ştie ce-i ăla turist furat de peisaj. Ce nu ştie e că turistul mai are şi de ajuns în port. Că a sosit cu grupul şi că nu-i cazul să se întoarcă pe cont propriu.  
Un păienjeniş de străduţe înnoadă poduri ducându-ne departe de zarva oraşului. Niciţipenia abundă la tot pasul. Pe tărâmul ei poţi auzi cum o gondolă leneşă se strecoară cu graţie de lebădă şi se face nevăzută, înghiţită de un podeţ ca o arcadă peste timp. 


Setea de necunoscut e mai puternică decât teama că întârziem la întâlnirea din port, iar splendorile Veneţiei se năpustesc din toate părţile, îmbiindu-ne să le trecem pragul. Ăsta, pardon, podul. Cine să mai ţină cont că nu mai prea e timp? Bărcuţele care dormitează plictisite la porţile caselor? Clipocitul apei care plescăie îngânând vorbele peştilor? ... Cum ce peşti? Peştişorii pe care-i văd cârduind lângă mal. Zglobii de parcă s-ar găti de zaiafet. 


Irezistibilă ca o amantă nouă, 

 
Veneţia e imposibil de înghesuit într-un articol. Probabil că pentru asta ar fi nevoie de o bibliotecă întreagă. Într-un petec din Raiul Veneţiei aş putea locui. O viaţă. Cu condiţia ca viaţa s-o iau de la început. De la buchiselile dintâi.
Seara o încheiem pe vasul de croazieră şi-un tur al insulelor. Şi cu un apus straşnic pe care nici acum nu-mi vine a crede că Natura mi l-a îngăduit!


"Şi dacă ramuri bat în geam, taie copacul!"? Nţţ. 


am lăsat a doua grădină botanică din Europa să ne ocupe toată ziua. Sigurta, un parc botanic impresionant. Şi mare. Atât de mare încât un tur cu trenuleţul e absolut obligatoriu ca să ştii de unde să-l apuci.

 

Apoi, program de voie: pe biciclete, maşinuţe de golf, la pas, după pofta inimii sau la plajă pe gazon. Căci da: la italieni e ceva firesc să mergi în parc şi să stai pe iarbă. La ei nu funcţionează principiul "Şi dacă ramuri bat în geam, taie copacul!". Nu. La ei, Omul e lăsat să fie parte din Natură, cu condiţia ca Omul să rămână civilizat. Şi din câte văd a chiar rămas. Mai ales că n-am văzut arbori doborâţi de "caratişti" de ocazie cum fac urangutanii pe la noi. Am văzut un parc în care plantele sunt suite pe un soi de soclu, iar de statuia asta vie nu se ating decât cei de la spaţii verzi când e cazul să intervină, să mai dreagă verdele, să-i oblojească toamnele, lujerii şi primăverile.  În rest, iazuri spectaculoase, nuferi, peşti, specii nenumărate.

 

Un veritabil voiaj pe tărâmul cu mirări şi Natură lăsată să-şi lăfăie, nestingherită, zorile. Zorile pline de ispită ca un rămăşag. 


Sea Life şi rechinul meu


Dacă eşti, ca mine, fiert pe acvarii cu freamăt şi puls de viaţă marină, tocmai ţi-ai găsit naşul. La doi paşi de Gardaland şi-un euro jumate de Peschiera, te aşteaptă vieţuitoare şi minuni în faţa cărora exclamaţiile pălesc, iar uluiala muţeşte. Un tunel "săpat" în mare îţi ferecă paşii.

Deasupra şi pretutindeni plutesc, plini de graţie, pisici de mare, rechini, peşti din specii neinventate ori soiuri nebănuite, pe care nici măcar zoologia nu credeam să le fi intuit, darmite atlasul. 

Dintre toţi, un rechin rugos, cu privire rece şi neîndurătoare, de torpilă, mă ia la ţintă. Ne despart câţiva centimetri de geam. Ne-ajung câteva secunde, secunde în stare să dărâme magii, magii şi ziduri, să stabilim, lipiţi, că el m-a aşteptat cam mult, iar eu că am întârziat nepermis. Pe tunelul cu amfitrioni care străbate "marea" noi vizitatori sosesc. Zgomotoşi. Doldora de entuziasm. Silabisind încântări. "Alora, ma anche, piu bella  ...". Rechinul meu mi se lipeşte, tăcut, de creştet. Nu-l sperie infraroşul,  nici bliţurile cu care turiştii încearcă să-i răpească semeţia. Fac câţiva paşi, sedus de o murenă care cască larg cu toţi dinţii la vedere. Rechinul meu se pierde în neantul cu bancuri, epave îngropate de vreme şi bibani enormi.

 

Revin la locul unde ne-am dat întâlnire şi el, rechinul, apare. Reapare. În creştetul meu. În tavanul reîntâlnirii, îi sprijin o palmă ca un scărpinat pe burtă. Fac înapoi vreo câţiva paşi şi mă urmează. Fac alţii înainte şi se ţine scai. Nişte vizitatori apăruţi de nicăieri îi ticluie o sperietură. Bat în geam, avertizându-l că-i "Perfetto".  Aleg un capăt de tunel şi-n loc de luminiţă, zăresc rechinul. Rechinul meu. Rugos şi cu privirea lui de torpilă rece. Îmi lipesc mâinile de tavanul cu apă şi prietenul meu mi se aşază-n creştet. Ignorând zgomotele, interjecţiile şi flashurile cu jpg. Îşi leagănă coada leneşă şi mă priveşte, în sfârşit, îngăduitor. În ochi. Îmi spune că m-aşteaptă. Voi reveni, îi promit. Ciudat, dar cu alţi vizitatori a fost chiar ignorant. Ignorant ca un banc de ifose. Şi n-a avut de oferit nici măcar  privirea aia rece. Neîngăduitoare. De torpilă. Ies şi las un acvariu cu peşti clovni să-mi bucure, o clipă, uluiala. Mă crede careva dacă spun că m-am întors şi că-n tunel, iţit de nicăieri, rechinul meu rugos mi s-a aşezat, fulgerător şi blând, pe creştet? 


Mă crede cineva dacă vă spun că una din încrezutele ălea două, ălea două, din desişul cu preferinţe, a prins de veste ce-i aia nelinişte? ... Cum care nelinişte? Neliniştea unei zgâlţâieli! "Zgâl-ţâ-ieli!", am spus. Cică nu mai e indiferentă şi rece, nici măcar ca privirea prietenului meu, rechinul, de când a aflat cum se silabiseşte zgâlţâiala şi ce înseamnă să pierzi coroniţa! 
Rămăşag nu punem?  

 

  

 
 
 

 

 

 

 

 

 

 




comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan
Licitatie publica