Tribuna
Astra film
INTERVIU. Psihologul Gabriela Marcu: În primul rând, greşim cu "învăţarea pentru laudă”, cu toate formele ei: învăţarea pentru notă, pentru mama, pentru bunica, pentru ce zice lumea!
Rareș BIŢU
10009 vizualizari
INTERVIU. Psihologul Gabriela Marcu: În primul rând, greşim cu

Ce ar trebui schimbat în Educaţia românească pentru a fi performantă, de ce este nevoie pentru ca elevii să fie mai atraşi de şcoală şi de ce România nu preia din sistemele educaţionale bune din afară, am încercat să aflăm prin intermediul unei discuţii cu psihologul Gabriela Marcu, lector universitar Dr. în cadrul Facultăţii de ştiinţe Socio-Umane a Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu.

Dacă şcoala nu este pregătită să fie un concurent serios al mediului online, vom pierde cu toţii, este de părere Gabriela Marcu, vorbind despre cum ar trebui să se adapteze şcoala schimbărilor din lumea de astăzi.
În ceea ce priveşte intenţiile autorităţilor de a introduce repetenţia în clasele I-III, Gabriela Marcu crede că nu va fi o soluţie bună, ci va aduce cu sine un stigmat aplicat copilului.

 

 

  •  Ce impact poate a­vea asu­pra unui copil o repe­tenţie in clasa I din punctul de vedere al psihologului? 

- Din punct de vedere psi­ho­logic, vorbim despre vârsta şco­lară mică, în peri­oada ei de în­ceput, la "pa­chet" cu provo­ca­rea adap­tării la mediul şcolar, care pre­supune pentru copil schimbări în efortul fizic şi cel intelectual. 
Nu putem vorbi despre un start egal, ritmurile de adaptare sunt diferite de la un copil la altul, nici măcar vârsta nu este a­ceeaşi într-o clasă. La această vârstă, achiziţiile şi abilităţile cognitiv-intelectuale, precum şi gestiunea emoţiilor sunt carac­terizate prin cuvinte precum: instabil, superficial, fluctuant...
Gândirea mecanică este acum în stare să înţeleagă, pe termen scurt, aplicarea de pedepse/recompense, însă în contextul imediat al unei acţiuni. Ori repetenţia, în tot acest tablou, nu poate avea rol corectiv şi nici formativ în sensul bun. Este categoric un stigmat, o etichetă de "Respins" aplicată copilului care nu va avea habar de ce a primit-o, însă poate ajunge, în timp, să o integreze, cu toate consecinţele aferente: demotivare, scăderea stimei de sine, agresivitate sau auto-agresivitate, labilitate emoţională etc.   

  • În clasa a III-a e mai greu de suportat?

- În clasa a treia suntem tot la şcolarul mic, care însă a parcurs o perioadă de adap­tare, de acceptanţă a regulilor de compor­tament. Constituirea motivaţiei şcolare se realizează acum mai puţin prin curiozitate şi mai mult prin dinamica proceselor de apreciere şi autoapreciere. Ca urmare da, este posibil ca impactul imediat să fie mai greu de suportat de către copil, deşi, în continuare, nu poate realiza asocierea logică între efortul său de învăţare şi consecinţa de tip verdict, a repetenţiei.

  • Un copil lăsat repetent la asemenea vârste ajunge să poarte toată viaţa stig­matul acesta?

- Foarte posibil. Ideea că "nu sunt la fel de bun ca ceilalţi de-o vârstă cu mine" poate să evolueze într-un complex de inferioritate şi într-o atitudine negativă faţă de tot ceea ce înseamnă mediu de învăţare.
În plus, cercetările arată că elevii cu un nivel scăzut de performanţă tind să progre­seze la fel, indiferent dacă sunt puşi să repete clasa sau nu. Elevii care repetă clasa nu înregistrează în mod necesar rezultate mai bune la testele aplicate la sfârşitul clasei repetate, în comparaţie cu elevii de nivel similar care au fost lăsaţi repetenţi. Şi atunci, nu pot să nu mă întreb: de ce să vii cu o astfel de măsură, dovedit inutilă, dar cu impact negativ semnificativ pe calitatea vieţii copilului?

  • Ce se întâmplă cu relaţia pe care un "repetent" o are cu ceilalţi copii din jurul lui? 

- Activitatea şcolară reprezintă pentru şcolarul mic elementul central al vieţii de zi cu zi, iar a nu fi corespunzător la această bucată de existenţă nu este ca şi cum ai pierde la un joc! Deşi nu înţelegi de ce, deşi nu faci legătura directă între propriul efort de învăţare şi verdictul de repetare a clasei, vei simţi că eşti diferit de ceilalţi. Pe planul integrării în colectiv copilul de 9-10 ani este mai sensibil la informaţiile sociale, la opinia de clasă. Preocuparea pentru colectiv este încărcată de nuanţe, se exprimă prietenii, se creează planuri copilăreşti, confidenţe. Pe de altă parte, copiii la această vârstă folosesc cu mare uşurinţă şi chiar cu plăcere porecle sau etichete, ca urmare este foarte probabil ca ei să se detaşeze rapid şi chiar să accentueze inferioritatea celui "rămas în urmă". Empatia, ca emoţie socială, nu este în punctul ei forte la vârste mici, iar dacă nici mediul şcolar sau familial al colegilor nu este unul care să încurajeze cooperarea şi susţinerea (iar şcoala şi societatea româ­nească au o lungă tradiţie a unui mediu concurenţial), relaţiile cu copilul rămas repe­tent vor fi chiar descurajate.

  • Ne lăudăm cu olimpicii, însă doar sub 3% dintre elevi ating asemenea perfor­manţe, iar 45% dintre elevi nu pricep nimic din ceea ce citesc. Aşa spun statisticile. Unde e bine şi unde greşim? 

- În primul rând greşim cu "învăţarea pentru laudă", cu toate formele ei: învăţarea pentru notă, pentru mama, pentru bunica, pentru ce zice lumea. E multă presiune în condiţio­narea asta exterioară, care construieşte un sistem de motivare defect. Văzusem la finlandezi, acum ceva ani, o serie de confe­rinţe adresate dascălilor care purtau numele de "Passion to learn". Cam asta e şi obiec­tivul şcolii pe la ei, să aprindă în copil o pa­siune, plecând de la curiozitatea lui naturală, o pasiune de învăţa, de a afla lucruri. La noi, orientarea e mai degrabă spre output, pentru a ne măsura rezultatele. Nu mai contează ce ingrediente am băgat acolo, nu mai contează că această problemă a analfabe­tismului funcţional nu e de ieri şi că ingre­dientul principal în toată reţeta - profesorul - este cel mai puţin important. Şi aici ajung la a doua eroare majoră pe care o văd eu în educaţie: investiţia (sau lipsa ei) în profesori. Nu e vorba numai de salarii, este vorba de o formare serioasă, de sprijin în dezvoltarea profesională, de degrevarea de sarcini administrative şi birocratice, de perierea se­rioa­să a programelor şi, nu în ultimul rând, de respect pentru această meserie. Nu poţi face o pâine bună (educaţia) cu făină de proastă calitate (profesorii). Şi nici nu poţi da vina pe cel care o mănâncă (elevul) că nu îi place şi că începe să o evite. Eu chiar cred că nişte profesori motivaţi, în care nu s-a stins pasiunea, pot face şcoala atractivă pentru elevi!

  • Finlanda, Noua Zeelandă, Singapore au sisteme educaţionale sănătoase şi efi­cien­te. De ce de vreo trei decenii nu suntem în stare să le preluăm sau măcar să încer­căm? 

- Este, într-adevăr, dificil să preiei un sis­tem, în primul rând din considerente de adaptare culturală. De pildă, sistemul finlan­dez, cu care sunt mai familiarizată, aş fi extrem de rezervată să spun că ar putea fi translatat la noi, pentru că nu ar opera pe acelaşi covor social. Finlandezii sunt mo­deşti, aproape că par uniformizaţi, şcoala nu hrăneşte ambiţii şi este văzută ca o pregătire pentru o meserie, pentru viitorul rol social. De aici şi evaluările mai puţine, confidenţialitatea rezultatelor, accentul pe practică etc. Cred însă că se pot prelua principii sănătoase din aceste sisteme. Cum ar fi acela că trebuie să ai profesori buni, pentru a avea rezultate bune. Şi apoi să defineşti ce înseamnă profesor bun - să ne detaşăm de definiţia "câţi olimpici are ca elevi, acel pro­fesor". În Finlanda se fac studii supe­rioare pentru a deveni profesor, dar apoi pentru a practica se mai face un master de 2 ani. Îmi povestea un profesor de acolo că apro­ximativ 10% dintre absolvenţii de studii de licenţă reuşesc să intre la master. Iar filtrarea nu se încheie aici, practicanţii absolvenţi de master predau într-o primă fază sub supervizare. Cam acesta e parcursul unui profesor bun, sau mai bine să îi spunem, al unui profesor de încredere!

  • La noi, şcoala te îndeamnă să înveţi pe de rost opinia profesorului, nicidecum nu încurajează elevul să gândească, să interpreteze într-o manieră proprie care să stimuleze imaginaţia. Creativitatea de ce e redusă strict la slova din manual? 

- Din fericire, am remarcat destul de multe cazuri de stimulare a creativităţii şi imagi­naţiei la şcoală. Din păcate, majoritatea acestor cazuri se întâmplă doar în clasele primare. În gimnaziu, începe înghesuiala în patul lui Procust al programei fiecărei discipline, nu mai rămâne timp şi poate nici dispoziţie a dascălului pentru aplicaţii creative. Şi aşa ajunge la compromisul de a servi de-a gata de are în manual. În plus, încă se promovează în şcoli modelul de elev silitor, conformist, cooperant (cu dacălul!). Elevii creativi nu sunt notaţi bine, datorită reacţiilor lor nonconformiste, nevoii lor accentuate de interogaţie, asociaţiilor şi problemelor mai neobişnuite pe care le pun, gândiri critice. Ca urmare, multe din reacţiile lor nu sunt stimulate, pentru că nu se încadrează în distanţa oficială profesor-elev, iar până la urmă unii ajung să se conformeze, pentru a nu avea rezultate slabe.

  •  Rezultatele la Bac sunt tot mai proaste de la un an la altul, iar subcultura pare să acapareze tot mai mulţi elevi. Ştiu cazuri concrete cu lăzărişti la curent cu tot ce face Nelson Mondialu, dar care n-au auzit de Ileana Vulpescu. Ce-o fi la liceele slabe nici nu vreau să-mi imaginez. Elevii şcoliţi de un asemenea sistem ne vor asigura, într-o zi, pensiile? 

- În felul în care e gândit sistemul acum (şi cu ultimele modificări anunţate) nu mai este nici măcar paralel cu generaţiile ultimilor 10-12 ani, ci se îndepărtează semnificativ de acestea! Vorbim despre aşa-numita generaţie Z, născută în medii deja stimulative, dependentă de tehnologie, de vizual, de accelerare a majorităţii proceselor. E o generaţie care reacţionează bine la interacţiune, la implicare activă în procesul de învăţare, dacă ştii cum să îi aduci aici. Urmează generaţia Alpha, cei născuţi după 2010, mai auto-determinaţi, cu un nivel mai mare de integrare tehnologică. Sunt copii care nu se mai mulţumesc cu explicaţia "pentru că aşa am zis/ştiu eu", ci vor căuta online un răspuns satisfăcător, iar dacă şcoala nu este pregătită să fie un concurent serios al mediului online, vom pierde cu toţii.
Atâta vreme cât oameni din birourile ministerului, care nu au avut niciodată contact concret cu învăţământul - în primul rând cu cel preuniversitar, care e de bază - iau decizii de impact major pentru acesta, nu putem decât să aşteptăm, în continuare, rezultate proaste la evaluări. Şi educaţia este o ştiinţă, soluţiile se aplică în urma unor studii, nu ne dăm cu părerea, chiar dacă e sport naţional. Iar dacă nu ştii şi te-ai trezit ministru pus politic, îţi iei consilieri care ştiu, există astfel de persoane şi la noi în ţară, nu trebuie neapărat să căutăm prin alte locuri.  

  • Ce-i de făcut cu elevii care refuză cartea şi ajung s-o urască încă din ciclul primar? Merită învăţământul să mai fie obligatoriu în acest caz? 

- Cum spuneam, un sistem educaţional eficient se bazează pe studii. Un copil ajunge să refuze să meargă la şcoală, cum am putea interveni dacă nu studiem mai întâi posibilele cauze? Iar în România chiar avem un număr mare de posibile cauze de studiat, pentru că avem discrepanţe mari între învăţământul rural şi urban, între şcoli din aceleaşi localităţi, între dascăli etc. Un copil de la ţară poate nu mai vrea să meargă la şcoală pentru că nu reuşeşte să se pregă­tească suficient, având multe treburi în gospodărie, iar altul de la oraş să refuze să mai meargă pentru că este constant criticat de un profesor. În ambele cazuri abordările sunt foarte diferite... de la elev la elev trebuie gândit cum facem şcoala să devină atractivă, în ciuda dificultăţilor întâmpinate. Dar există şi anumite soluţii generale, cum ar fi reducerea încărcării cu teme, asocierea parti­cipării la şcoală cu activităţi extraşcolare culturale sau sportive, obiective profesionale mai puţine, dar centrate pe elev, pentru cadrele didactice etc.

  • Ce şanse sunt ca din palidă şi ursuză cum e, Educaţia să ajungă, într-o zi, zglobie şi roşie-n obraji?

- Ca şi copiii, pentru a fi roşie în obraji, Educaţia trebuie să iasă la aer. Să se scuture de praf, de ideile învechite, de megalomanii şi să îşi dea libertatea de a explora soluţii noi, adaptate generaţiilor de care se ocupă. Iar pentru a nu-şi rupe gâtul, să studieze terenul pe care încearcă să se dezvolte, la modul ştiinţific. Sunt şanse să redevină atractivă, dacă îşi recâştigă respectul şi încrederea din partea societăţii.





comentarii
2 comentarii

Romania are prea multi oameni destepti si din aceasta cauza cred ca merge rau in tara,deoarece acestia nu se inteleg intre ei.
ION
06.02.2019 02:32
Cam asa-i totul! Apreciez expresia: educatie palida si ursuza. Parc-o vad pe Androneasca.
B.Utoru
06.02.2019 09:02
Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

casino

Profesional PN

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia