logo
FITS
In memoriam RADU SELEJAN (5 noiembrie 1935 – 7 iunie 2000)
In memoriam RADU SELEJAN (5 noiembrie 1935 – 7 iunie 2000)
Privind înapoi cu mirare

 

Așa se intitulează cartea de memorii a lui Radu Selejan - din care vom reproduce în continuare - apărută postum, în 2001, la Editura Cartea românească. Ca îngrijitor de ediție, într-un text explicativ (În loc de postfață), relatam atunci împrejurările scrierii și descoperirii memoriilor în calculator, la câteva luni de la tragicul eveniment al plecării definitive din această lume a scriitorului:

            ”În vremea din urmă, mai exact de prin 1999, degrevat fiind și de solicitările mele – căci soțul meu mi-a cules toate cărțile pe care le-am scris, ultima fiind încheiată în vara lui 1998, el fiind, de fapt, marele meu sprijin și sfătuitor, cel care mă scotea întotdeauna la liman atunci când mă descurajam ori mă împotmoleam în hățișul ternei prese și literaturi totalitare (...) – așadar de prin toamna anului 1999, soțul meu scria foarte mult. Dimineața, când mă trezeam, zgomotul inconfundabil al claviaturii îl auzeam de cum pășeam pe holul care dădea spre bibliotecă, unde lucra.

La început, credeam că-și scrie articolele pentru ziarul local Tribuna; era editorialist de mulți ani, dar zilnic publica, în ultima vreme, nu numai articolul de fond, ci și alte însemnări, toate semnate cu pseudonime. Dar mai știam că are o ușurință a scriiturii (de orice fel: publicistică, literară); scrisul, pentru el, era o sărbătoare a spiritului, astfel că putea să scrie în orice condiții: zgomot, frig, căldură, numai inspirația să existe. Și, în general, exista. Căci cunoștințele lui erau de cea mai mare temeinicie și de cea mai largă diversitate. Puține erau domeniile în care să nu primești de la el un răspuns satisfăcător care se dovedea a fi și cel exact și corect. Toate acestea se datorau acelei mirări native, permanente, care l-a caracterizat. Mirarea naște curiozitate, căutare, adâncire, continuă conexiune, receptivitate mereu proaspătă.

Seara, când mă întorceam de la facultate, îl găseam tot în fața ordinatorului (...).„Ce tot scrii acolo?” l-am întrebat în cele din urmă, intrigată de hărnicia voioasă în care trăia de câteva săptămâni. Căci avea acel aer de om fericit și inspirat pe care-l avem noi, condeierii, când suntem „în mână”, în formă. Era pe la începutul anului. Al ultimului lui an (...).

Invariabil, la întrebările mele primeam același răspuns, eventual cu adăugiri de felul: „Va fi o carte care o să-ți placă” sau „Este o carte care se scrie singură”. Așa am înțeles că este o carte de memorii. Și nu înțelegeam de ce trebuia să fie o surpriză, mai ales că de nenumărate ori i-am sugerat să-și noteze amintirile. Amintirile multe și fabuloase, mereu altele, cu care ne delectase de atâta vreme, aproape zilnic, pe noi, cei din familie sau când ne întâlneam cu prietenii – unde Radu era vocea neobosită care ne captiva de fiecare dată cu întâmplările prin care a trecut (...).

Căutând prin fișierele calculatorului am găsit, însă, și alte surprize. Cum ar fi câteva excelente cicluri de poezie mistică. Așa, bunăoară: Bocete. Sau: Amintiri ale unui picur de dumnezeire. Am mai găsit, însă, și câteva zeci de pagini ale celui de-al doilea volum de memorii, cel în care Radu Selejan își propunea să reconstituie cel de-al doilea ciclu al întrupării energiei celeste produse la nașterea sa (...)”, acela al creației literare, din care reproducem câteva idei.

 

Mină și poezie

 

„Versuri am scris, poate-n joacă, poate pentru că aveam prea multă energie primară, originară în mine care trebuia preschimbată în alt fel de energie, poezia fiind, de fapt, o formă de energie sufletească. Dar poezie, în realul ei înțeles, n-am scris decât în facultate, pentru întâia oară, după întâlnirea cu Roman Mihai, din târziul toamnei anului 1956. (...).

 Am scris foarte multe poezii în vremea aceea. Poezii de dragoste, pentru că iubeam. Poezii triste, tot pentru că iubeam. I-am dedicat și lui Dante o poezie, pentru că-mi oferise un Paradis artificial, crescut din rădăcinile Infernului și Purgatoriului. Poate că am fost și un epigon al lui Eminescu – rămas până-n ziua de azi, pentru mine, dezrobitorul unic al energiilor primare sub forma limbii române. (...). I-am dedicat și mamei câteva poezii, mulțumindu-i pentru că m-a ajutat să ajung în lume, în noaptea aceea de 5 noiembrie 1935, îndestulat de energie primară. Am scris poezii în care-i aduceam omagii urii, pentru că simțeam nevoia să înfrumusețez într-un fel, și numai cu ajutorul versului, ura pe care unii o nutreau față de mine. Am scris și despre moarte dar, lucru ciudat, nu despre moartea ca sfârșit de viață, ci ca o nouă relansare a energiei de început (...). Am scris și poezii despre iubirea de țară. Pentru că țara mi-a dat identitate în lume.

Firește că am scris și versuri banale. Versuri fără valoare. Versuri lipsite de energie. Versuri seci. Efemere. Precum stelele-scântei iscate de coada unei comete când atinge atmosfera terestră. Mi-am cântat și patria pentru că sunt și eu parte a energiei care-i poate da sau nu puterea de a fi nemuritoare. Am scris zeci, sute, mii de poezii și poeme. Am aruncat la gunoi multe caiete ale căror foi erau mâzgălite de mine cu așa-zise poezii. (...). Niciodată nu m-am gândit că voi publica o carte de poezii. (...).

După terminarea facultății (..) [în 1961, n.n.], m-am înstrăinat de literatură în general și de poezie în special. Aveam o meserie – eram inginer miner – pe care o practicam cu plăcere și pasiune, refugiindu-mă cu gânduri cu tot, cu vise și aspirații, în lumea tăcută a subpământului , printre filoanele de aur care se întindeau ca niște rădăcini ale munților de deasupra, pe sub Săcărâmb, Certej și Hondol, pe sub câmpuri, păduri, ape, case, poteci și drumuri. Eram convins că nu voi mai scrie niciodată poezii. Cărțile pe care le citeam, îndeosebi romane, nu-mi stimulau în niciun fel dorința de a scrie (...).

Astăzi [1999, n.n.], dacă stau bine și mă gândesc, poate că, pătruns de atmosfera lumii subpământene, aș fi realizat poeme deosebite. O poezie a minei cum nu s-a mai scris. Dar preocuparea mea principală, în cei trei ani petrecuți la Certej după absolvirea facultății, a fost în exclusivitate mina, tonele de minereu aurifer, kilometri de galerii transversale și direcționale, sute de metri de suitori. Ca și cum un blestem s-ar fi abătut asupra mea. Ca și cum cineva anume a vrut și a reușit să mă despartă de poezie. De lumea magică pe care o descoperisem în studenție. De multe ori, mina era ca o poezie (...).

Într-o dimineață, după pușcătura din ziua precedentă, în peretele stâng al galeriei a apărut o geodă uriașă, un fel de scorbură în trunchiul de piatră în care săpam galeria. Și-n geodă, o lume mirifică, un fel de început de lume sau rămasă de la un început de lume. Geoda, încăpătoare cât să poată sta un om în ea, avea pereții „placați” cu zeci și sute de cristale de calcită roz. O frumusețe. O poezie împietrită. O broșă pe care natura a așezat-o pe pieptul sterp al muntelui în care săpam galeria. Am cules câteva flori de mină din câmpul acela cuibărit în subpământ și am ieșit afară (...). Și iarăși am intrat în mină, atras de poezia acelei geode. Și iarăși am intrat în lumea aceea mirifică, uitând de mine. A fost o unică experiență de care am profitat doar pentru a-mi închide gândurile în „grota” aceea de culoarea sângelui albastru, subțiat de secolele prin care a trecut, irosindu-și zilele în virginitatea pietrei descoperită de noi din întâmplare. (...).

Mina, cu tainele și toanele ei... Nimeni, niciodată, n-a scrijelit măcar un vers pe peretele vreunei galerii săpate în andezit, spre exemplu. Galeria purta numele minerului care a săpat-o. Și numele acestuia era, de fapt, poezia acelei galerii. Iar eu nici măcar nu mai trăiam cu regretul că nu mai scriu versuri. (...). Învățasem să trăiesc prezentul. (...). Cred că aș fi îndurat orice tortură numai și numai ca să trăiesc. Să fiu pământean, în viață”. (Privind înapoi cu mirare. Memorii, 2001, p. 317-320)

 

Cărticica de cinci ani

 

Scriitor complex și complet: poet, prozator, dramaturg, publicist, Radu Selejan a scris și literatură pentru copii, a cărei editare începe cu această Cărticică de cinci ani, scrisă în 1977-1978. Două sunt personajele centrale ale acestei minunate povești de familie, în fond personaje eterne: copilul-minune și tatăl adorator care, doar aparent numai observă cu dragoste și mirare și narează întâmplările neobișnuite ale fetiței precoce, plină de candoare și dezinvoltură, când, de fapt, el provocase imaginația, călătoria și credința copilului în lumea magică, prin poveștile, cântecele, poeziile spuse anterior, în acel necontenit, fascinant și obișnuit dialog părinte-copil, prin care părintele se „copilărește”, iar copilul se maturizează. Cărticica de cinci ani este confesiunea unui tată fericit.

           

„Fetiţa mea mă-ntreabă, doar va-mplini cinci ani,

ce-i lumea, ce-i izvorul, ce-nseamnă-un pumn de bani,

de ce nu curge marea ca orice râu, la vale,

de ce până la dânsa nu-şi face iedul cale (...),

de ce nu zboară peştii, de ce e rea furtuna,

de unde vine vântul, ce-i fulgerul, ce-i luna,

de ce doar şapte zile formează săptămâna

şi ce mănâncă floarea şi grâul şi pădurea (...)

ce cere elefantul, făcând pe supăratul,

când este bun un tigru, când este rea o barză,

de ce să rupem floarea, să moară într-o vază (...)

cine-s bunica, unchiul, mătuşa şi vecina,

de ce o cert, cătându-i anume, eu, pricina,

ce-i ţara, ce-s eroii, ce-i dragostea şi ura,

de ce-i spun câteodată să îşi mai ţină gura?

Mă-ntreabă şi se miră şi nu-i vine a crede

şi iar mă-ntreabă Bianca-Andrada, căci ea vrea tot să ştie,

de ce se înveleşte în puf o păpădie,

ce este curcubeul, de ce n-au caii ghete,

unde se-ascunde zmeul şi cine-i Făt-Frumos,

de ce televizorul n-ascultă, să repete

povestea cu băiatul care ajunge moş,

de ce o doare capul pe mama, ce-i cu-atâtea teze,

că se munceşte biata să le tot corecteze,

ce-i o tipografie, ziarul ce rost are,

de ce de la şedinţe nu vin în grabă mare,

când a luat-o vulpea la fugă, ce-a luat,

de ce-ai zis că pui punctul pe i şi nu l-ai pus (...),

de ce tot strigă nenea: “repar umbrele pe loc”,

eu nu văd locul, care-i? poate-i bun de vreun joc,

de ce mă cerţi că astăzi eu nu vreau să mănânc, (...)

cum poţi să-mi zici “linişte”, când eu vreau să îţi cânt (...),

aş vrea să fiu studentă, din urmă să te-ajung,

fac singură destule, mă-mbrac, mănânc, citesc,

să nu te supăr, tată, vezi bine, mă feresc!

Dar câte nu mă-ntreabă fetiţa mea Andrada,

dar câte nu vă-ntreabă copiii şi pe voi?

Nu amânaţi răspunsul, nu le-amăgiţi neştiinţa,

copilăria-i plină de taine-i un altoi

pe ziua lor de mâine-ntăriţi-le credinţa

în vrere şi putere, în adevăr şi soare,

să fie straşnic pruncul când se va face mare!”

 

Opera lui Radu Selejan

 

Poezie: Corturile neliniştei. Bucureşti: Editura Tineretului, 1968; Cântece şi descântece de piatră. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1972; Târziul clipei. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Fără puncte cardinale. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1995; Lupta cu îngerul. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 1996; Poezii postume. Sibiu: Casa de presă şi editură Tribuna, 2003; Din cele mai frumoase poezii. Sibiu, 2003; Cărticica de cinci ani. Versuri pentru mici și mari. Sibiu: Casa de presă și editură Tribuna, 2005; Poezii. Ediție integrală. Sibiu: Tribuna, 2008.

 

Proză și memorialistică: Transparenţa subpământului. Bucureşti: Editura Albatros, 1972; Ţara curcubeului de piatră. Bucureşti: Editura Eminescu, 1973; Eliberarea lui Bularda. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1974; Cercul adevărului, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1975; Patimile rădăcinilor. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 1976; Aurul lui Bruda. Bucureşti: Editura Albatros, 1977; Barieră pentru cocori, roman. Bucureşti: Editura Eminescu, 1978; Cetăţi subpământene. Bucureşti: Editura Albatros, 1979; Gânduri pentru lauda pământului. Bucureşti: Editura Eminescu, 1982; Avesalon cel bătrân. Iaşi, Editura Junimea, 1983; Roata fără sfârşit, roman istoric. Bucureşti: Editura Albatros, 1984; Taina munţilor de aur. Sibiu: Editura Transpres, 1992; Nanu, roman. Sibiu, 1998; Taina cenuşii de stele. Proză scurtă. Sibiu, 2000.

 

Teatru: Două piese de teatru. Sibiu, 1995.

Scenariu de film: Barieră pentru cocori, Bucureşti, 1980.

 

Pagină realizată de Ana Selejan





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

book festival

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia