Tribuna
Împreună, către lumea pe care o vom construi
Împreună, către lumea pe care o vom construi

Ultima „turnantă” a acestei competiţii electorale se apro­pie de final. Astăzi votăm rec­torul. În calitate de candidat la această funcţie o simt uşor apăsătoare şi epuizantă. Să­biile s-au scos şi s-au încru­cişat, săgeţile s-au tras, arcul este gol, cuvintele s-au spus, ziarele s-au epuizat, acum este timpul să vorbească electorii.
Experienţa acestei campa­nii este uluitoare. Cred că fie­care ar trebui să treacă printr-o astfel de situaţie, pentru bogăţia de impresii, trăiri şi sen­timente de care ai, apoi, parte. Oamenii acestei uni­ver­sităţi s-au aruncat, ei în­şişi, în această campanie cu o plăcere a luptei şi un spirit combativ remarcabil. Chiar dacă o bănuiam, tot m-a sur­prins în mod plăcut disponi­bilitatea spre dialog electoral şi comunicarea faţă în faţă cu colegii noştri. Deseori am simţit că oamenii au aşteptat aceste momente pentru a fi parte a aceluiaşi întreg. I-am simţit încrezători că sunt îm­preună, bucuroşi că pot fi o forţă, întăriţi de credinţa că pot genera progres. Şi cred că a­cest lucru este foarte impor­tant pentru noi, deoarece tră­dează mândria pentru apar­tenenţa la această mare fa­milie, care este universitatea noastră.
În acelaşi timp am simţit şi regretul, ba uneori a fost chiar formulat reproşul că nu con­struim mai multe ritualuri pen­­tru a-i pune împreună pe membrii comunităţii, astfel încât aceştia să se cunoască, să se valorizeze şi să se com­pleteze. Cel mai bine s-a vă­zut acest lucru atunci când au fost alegerile pentru senat. Toată lumea căuta să ştie cine este X sau Y sau de ce este important Z. Şi atunci, am înţeles că furaţi de ritmul propriei noastre respiraţii, nu mai auzim inima care bate dincolo de noi. Şi că trebuie să schimbăm aceste lucruri, pentru a construi noi punţi şi poduri peste universitatea noastră. Trebuie să întărim cul­tura organizaţională prin deschiderea comunicării în­tre colective, departamente şi facultăţi, prin crearea unor e­venimente de interes co­mun.
Avem o poziţie privilegiată în peisajul academic româ­nesc. Suntem diverşi, multi­cul­turali, avem de toate: drept, litere şi arte, ştiinţe socio-u­mane, inginerie, ştiinţe, me­dicină, ştiinţe agricole, indus­trie alimentară şi protecţia me­diului, sport, ştiinţe eco­nomice şi teologia care să se roage pentru noi toţi, aşa cum cu înaltă simţire a pomenit părintele profesor Necula. Suntem bogaţi, suntem bine­cuvântaţi de tot ceea ce avem şi am construit. Ne trebuie nu­mai buna înţelegere şi simţul de gospodar, de bună rân­duială, al celor care vor con­duce.
O altă idee cu care închei această campanie este a­ceea că oamenii universităţii îşi doresc o tribună în care să discute împreună lucrurile care-i frământă. Şi nu mă re­fer aici numai la consiliile facultăţilor sau la senat, unde se dezbat lucrurile care ţin de management şi adminis­tra­re. Vor un spaţiu de expunere a ideilor, de controverse, de lupte ale spiritului, de naştere a unor noi idei, credinţe, con­cepţii, ca rod al interacţiunii, pentru că ne place să discu­tăm despre interdisciplina­ritate şi transdisciplinaritate. Vor să se cunoască şi să se simtă ca specialişti de pe tă­râ­muri diferite, dar cu fina­li­tăţi apropiate. Aceste lucruri trebuie puse în practică, pen­tru că vorbim apoi de un po­tenţial uriaş care poate fi de­clanşat din astfel de dispute intelectuale.
În întâlnirile cu colectivele şi departamentele am primit uneori direct exprimată ne­voia de formare pe linia acce­sării granturilor. O soluţie în acest sens ar putea-o repre­zenta implicarea a cât mai mulţi colegi în echipe de cer­cetători cu experienţă, astfel încât să aibă parte de o for­mare în termeni de „learning by doing”. Chestiunea cerce­tării în ansamblu este una ex­trem de spinoasă şi rezolva­rea ei are implicaţii foarte ma­ri asupra viitorului universită­ţii. De aceea trebuie soluţio­na­tă cu responsabilitate. Cred că trebuie organizate sesiuni de brainstorming, pentru a găsi căile şi a stabili prio­rităţile, de aşa natură încât să progresăm rapid. Este mo­mentul să aducem în faţă mentorii pentru cercetare şi să-i încurajăm să conducă echipe, exercitând un coa­ching atent, pentru că în faţa obstacolelor abandonăm, de multe ori, prea uşor.
Mi s-a atras atenţia că, furaţi de dorinţa de a face paşi im­portanţi în cercetare, s-ar pu­tea să uităm de cealaltă com­ponentă a misiunii universi­tăţii - educaţia. Într-o manieră mai mare sau mai mică, mai vocali sau mai în surdină, pro­fesorii şi-au exprimat teme­rea pentru faptul că am putea trece în con de umbră acest capitol. Sigur că este mult prea importantă educaţia, procesul de învăţământ, pen­tru a-l trata cu superficialitate. Trebuie să definim nevoile pe care le au cadrele didactice şi programele de studiu şi să stabilim pachete de formare pe linia acestor nevoi.
 Dar cel mai bine putem realiza acest lucru plecând de la cadrul didactic însuşi. El ştie care-i sunt problemele, pe ce ar vrea să pună accent, ce i-ar trebui pentru a-şi ac­tualiza profilul de compe­tenţă. De aici problema se mută la directorul de depar­tament, care trebuie să deci­dă, împreună cu colectivul, care sunt nevoile de formare din departament.
Problemele sociale, por­nind de la sistemul de retri­buire au reprezentat un punct important de discuţie. Cum să facem să obţinem salarii mai mari, ce surse de finan­ţare trebuie să accesăm - au fost tot atâtea probleme ridi­cate de colegii universitari. S-a pus şi problema personalu­lui administrativ şi auxiliar, cum poate fi acesta susţinut şi echilibrat. Soluţiile propuse converg, în primă direcţie că­tre multiplicarea şi diver­sificarea fondurilor provenite din surse extrabugetare. Spre exemplu, am în vedere construirea unor programe de educaţie pe linia formării continue, programe de lungă sau scurtă durată. Ştim să construim programe. Ştim ce nevoi de formare are perso­nalul din diferite sectoare, indiferent de profesiune. Cu evantaiul de specializări de care dispunem putem acce­sa orice domeniu de formare continuă. Toate aceste iniţia­tive vor fi construite pe o auto­nomie financiară dusă până la nivel de departament şi colective. Aşa cum spune Hertzberg, banii nu sunt factor motivaţional, ci factor de igienă, pentru că nu poţi trăi fără ei. De aici şi necesitatea de a asigura această impor­tantă resursă pentru oamenii universităţii.
Ca o remarcă legată de caracteristicile grupurilor, este imaginea cadrelor di­dac­tice tinere. Cu un spirit al dreptăţii pronunţat, dornici de afirmare, plini de entuziasm ei mi-au dat certitudinea că vor duce universitatea mai departe. Tot comportamentul lor din această perioadă a trădat o gândire matură, pro­fundă, cu îngrijorări şi cu între­bări cu privire la destinul uni­versităţii.
Trebuie să spun că în a­ceas­tă campanie am fost consiliat şi m-am bazat pe o echipă de profesori tineri, profesionişti desăvârşiţi, care au sesizat uşor aspectele false, stridente şi care m-au sprijinit în construcţia mesa­jelor şi a dialogurilor. M-am con­vins încă o dată de va­loarea oamenilor din univer­si­tatea noastră şi de poten­ţialul nostru colectiv.
Se cuvine să amintesc şi despre întâlnirea cu repre­zen­tanţii studenţilor. Mai întâi, am fost plăcut impresionat de mobilizarea şi promptitudi­nea lor. Aceste lucruri vorbesc de la sine despre felul în care au înţeles studenţii să ia în serios rolul cu care i-au inves­tit colegii lor. Apoi m-au bom­bardat realmente cu între­bări, încercând să găsească răspunsuri la problemele care îi frământă. Impresio­nan­te au fost candoarea şi curăţenia lor sufletească. După întâlnire, unii dintre ei mi-au scris personal pentru a-mi adresa cuvinte încura­ja­toare şi a mă asigura de susţinerea lor. Cu atât mai important va fi tot ceea ce se va întâmpla după 6 februarie, pentru că nimeni nu are voie să-i pervertească şi să-i păcălească pe aceşti tineri. Nu de promisiuni au ei ne­voie, ci de implicare şi rezol­varea problemelor. Concluzia acestei întâlniri este aceea că ea trebuie să devină o obiş­nuinţă, o tradiţie în universi­tatea noastră.
Un ultim cuvânt despre seniorii universităţii. Deşi s-au vehiculat idei de vendete între colectivele diferitelor vârste, de fapt lucrurile au stat altfel. Nu există nici un fel de con­flict între generaţii. Even­tualele diferenţe de opinii sunt legate doar de interesele şi nevoile celor implicaţi, dar, prin mediere şi negociere, ele pot fi armonizate. De aceea se cere ca rolul de decizie, care include şi o componentă majoră de negociere, al con­ducătorului - viitorul rector, să poată fi jucat de persoana cu competenţe în acest sens.
Am încercat să sintetizez în aceste rânduri câteva dintre cele mai importante proble­me pe care le-am dezbătut cu colegii mei. Sper să am ocazia să le luăm pe rând, pe fiecare în parte, şi să găsim, tot împreună, cele mai bune soluţii.
Mulţumesc tuturor colegilor şi studenţilor pentru faptul că mi-au dat ocazia să-i cunosc, să le aflu bucuriile şi aspira­ţiile, dar în acelaşi timp şi nemulţumirile şi supărările. Consider că numai dacă ai încredere în cineva, ajungi să-i spui ce te supără. Încă o dată sunt bucuros de încre­derea cu care mi s-a răs­puns.
Un singur om nu poate schimba lumea. Dar împreu­nă putem face lucrurile să se schimbe!

Sibiu, 6 februarie 2012
Prof. univ. dr. ing. DAN MANIU - DUŞE





Din aceeasi categorie
Targul de Cariere

Comunicat de presa

EVENIMENT TV
VISA MEDICA
visa medica
Cartuse toner, unitati cilindru
adi eco
Licitatie publica

ACCENT MEDIA