Ultima „turnantă” a acestei competiţii electorale se apropie de final. Astăzi votăm rectorul. În calitate de candidat la această funcţie o simt uşor apăsătoare şi epuizantă. Săbiile s-au scos şi s-au încrucişat, săgeţile s-au tras, arcul este gol, cuvintele s-au spus, ziarele s-au epuizat, acum este timpul să vorbească electorii.
Experienţa acestei campanii este uluitoare. Cred că fiecare ar trebui să treacă printr-o astfel de situaţie, pentru bogăţia de impresii, trăiri şi sentimente de care ai, apoi, parte. Oamenii acestei universităţi s-au aruncat, ei înşişi, în această campanie cu o plăcere a luptei şi un spirit combativ remarcabil. Chiar dacă o bănuiam, tot m-a surprins în mod plăcut disponibilitatea spre dialog electoral şi comunicarea faţă în faţă cu colegii noştri. Deseori am simţit că oamenii au aşteptat aceste momente pentru a fi parte a aceluiaşi întreg. I-am simţit încrezători că sunt împreună, bucuroşi că pot fi o forţă, întăriţi de credinţa că pot genera progres. Şi cred că acest lucru este foarte important pentru noi, deoarece trădează mândria pentru apartenenţa la această mare familie, care este universitatea noastră.
În acelaşi timp am simţit şi regretul, ba uneori a fost chiar formulat reproşul că nu construim mai multe ritualuri pentru a-i pune împreună pe membrii comunităţii, astfel încât aceştia să se cunoască, să se valorizeze şi să se completeze. Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când au fost alegerile pentru senat. Toată lumea căuta să ştie cine este X sau Y sau de ce este important Z. Şi atunci, am înţeles că furaţi de ritmul propriei noastre respiraţii, nu mai auzim inima care bate dincolo de noi. Şi că trebuie să schimbăm aceste lucruri, pentru a construi noi punţi şi poduri peste universitatea noastră. Trebuie să întărim cultura organizaţională prin deschiderea comunicării între colective, departamente şi facultăţi, prin crearea unor evenimente de interes comun.
Avem o poziţie privilegiată în peisajul academic românesc. Suntem diverşi, multiculturali, avem de toate: drept, litere şi arte, ştiinţe socio-umane, inginerie, ştiinţe, medicină, ştiinţe agricole, industrie alimentară şi protecţia mediului, sport, ştiinţe economice şi teologia care să se roage pentru noi toţi, aşa cum cu înaltă simţire a pomenit părintele profesor Necula. Suntem bogaţi, suntem binecuvântaţi de tot ceea ce avem şi am construit. Ne trebuie numai buna înţelegere şi simţul de gospodar, de bună rânduială, al celor care vor conduce.
O altă idee cu care închei această campanie este aceea că oamenii universităţii îşi doresc o tribună în care să discute împreună lucrurile care-i frământă. Şi nu mă refer aici numai la consiliile facultăţilor sau la senat, unde se dezbat lucrurile care ţin de management şi administrare. Vor un spaţiu de expunere a ideilor, de controverse, de lupte ale spiritului, de naştere a unor noi idei, credinţe, concepţii, ca rod al interacţiunii, pentru că ne place să discutăm despre interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. Vor să se cunoască şi să se simtă ca specialişti de pe tărâmuri diferite, dar cu finalităţi apropiate. Aceste lucruri trebuie puse în practică, pentru că vorbim apoi de un potenţial uriaş care poate fi declanşat din astfel de dispute intelectuale.
În întâlnirile cu colectivele şi departamentele am primit uneori direct exprimată nevoia de formare pe linia accesării granturilor. O soluţie în acest sens ar putea-o reprezenta implicarea a cât mai mulţi colegi în echipe de cercetători cu experienţă, astfel încât să aibă parte de o formare în termeni de „learning by doing”. Chestiunea cercetării în ansamblu este una extrem de spinoasă şi rezolvarea ei are implicaţii foarte mari asupra viitorului universităţii. De aceea trebuie soluţionată cu responsabilitate. Cred că trebuie organizate sesiuni de brainstorming, pentru a găsi căile şi a stabili priorităţile, de aşa natură încât să progresăm rapid. Este momentul să aducem în faţă mentorii pentru cercetare şi să-i încurajăm să conducă echipe, exercitând un coaching atent, pentru că în faţa obstacolelor abandonăm, de multe ori, prea uşor.
Mi s-a atras atenţia că, furaţi de dorinţa de a face paşi importanţi în cercetare, s-ar putea să uităm de cealaltă componentă a misiunii universităţii - educaţia. Într-o manieră mai mare sau mai mică, mai vocali sau mai în surdină, profesorii şi-au exprimat temerea pentru faptul că am putea trece în con de umbră acest capitol. Sigur că este mult prea importantă educaţia, procesul de învăţământ, pentru a-l trata cu superficialitate. Trebuie să definim nevoile pe care le au cadrele didactice şi programele de studiu şi să stabilim pachete de formare pe linia acestor nevoi.
Dar cel mai bine putem realiza acest lucru plecând de la cadrul didactic însuşi. El ştie care-i sunt problemele, pe ce ar vrea să pună accent, ce i-ar trebui pentru a-şi actualiza profilul de competenţă. De aici problema se mută la directorul de departament, care trebuie să decidă, împreună cu colectivul, care sunt nevoile de formare din departament.
Problemele sociale, pornind de la sistemul de retribuire au reprezentat un punct important de discuţie. Cum să facem să obţinem salarii mai mari, ce surse de finanţare trebuie să accesăm - au fost tot atâtea probleme ridicate de colegii universitari. S-a pus şi problema personalului administrativ şi auxiliar, cum poate fi acesta susţinut şi echilibrat. Soluţiile propuse converg, în primă direcţie către multiplicarea şi diversificarea fondurilor provenite din surse extrabugetare. Spre exemplu, am în vedere construirea unor programe de educaţie pe linia formării continue, programe de lungă sau scurtă durată. Ştim să construim programe. Ştim ce nevoi de formare are personalul din diferite sectoare, indiferent de profesiune. Cu evantaiul de specializări de care dispunem putem accesa orice domeniu de formare continuă. Toate aceste iniţiative vor fi construite pe o autonomie financiară dusă până la nivel de departament şi colective. Aşa cum spune Hertzberg, banii nu sunt factor motivaţional, ci factor de igienă, pentru că nu poţi trăi fără ei. De aici şi necesitatea de a asigura această importantă resursă pentru oamenii universităţii.
Ca o remarcă legată de caracteristicile grupurilor, este imaginea cadrelor didactice tinere. Cu un spirit al dreptăţii pronunţat, dornici de afirmare, plini de entuziasm ei mi-au dat certitudinea că vor duce universitatea mai departe. Tot comportamentul lor din această perioadă a trădat o gândire matură, profundă, cu îngrijorări şi cu întrebări cu privire la destinul universităţii.
Trebuie să spun că în această campanie am fost consiliat şi m-am bazat pe o echipă de profesori tineri, profesionişti desăvârşiţi, care au sesizat uşor aspectele false, stridente şi care m-au sprijinit în construcţia mesajelor şi a dialogurilor. M-am convins încă o dată de valoarea oamenilor din universitatea noastră şi de potenţialul nostru colectiv.
Se cuvine să amintesc şi despre întâlnirea cu reprezentanţii studenţilor. Mai întâi, am fost plăcut impresionat de mobilizarea şi promptitudinea lor. Aceste lucruri vorbesc de la sine despre felul în care au înţeles studenţii să ia în serios rolul cu care i-au investit colegii lor. Apoi m-au bombardat realmente cu întrebări, încercând să găsească răspunsuri la problemele care îi frământă. Impresionante au fost candoarea şi curăţenia lor sufletească. După întâlnire, unii dintre ei mi-au scris personal pentru a-mi adresa cuvinte încurajatoare şi a mă asigura de susţinerea lor. Cu atât mai important va fi tot ceea ce se va întâmpla după 6 februarie, pentru că nimeni nu are voie să-i pervertească şi să-i păcălească pe aceşti tineri. Nu de promisiuni au ei nevoie, ci de implicare şi rezolvarea problemelor. Concluzia acestei întâlniri este aceea că ea trebuie să devină o obişnuinţă, o tradiţie în universitatea noastră.
Un ultim cuvânt despre seniorii universităţii. Deşi s-au vehiculat idei de vendete între colectivele diferitelor vârste, de fapt lucrurile au stat altfel. Nu există nici un fel de conflict între generaţii. Eventualele diferenţe de opinii sunt legate doar de interesele şi nevoile celor implicaţi, dar, prin mediere şi negociere, ele pot fi armonizate. De aceea se cere ca rolul de decizie, care include şi o componentă majoră de negociere, al conducătorului - viitorul rector, să poată fi jucat de persoana cu competenţe în acest sens.
Am încercat să sintetizez în aceste rânduri câteva dintre cele mai importante probleme pe care le-am dezbătut cu colegii mei. Sper să am ocazia să le luăm pe rând, pe fiecare în parte, şi să găsim, tot împreună, cele mai bune soluţii.
Mulţumesc tuturor colegilor şi studenţilor pentru faptul că mi-au dat ocazia să-i cunosc, să le aflu bucuriile şi aspiraţiile, dar în acelaşi timp şi nemulţumirile şi supărările. Consider că numai dacă ai încredere în cineva, ajungi să-i spui ce te supără. Încă o dată sunt bucuros de încrederea cu care mi s-a răspuns.
Un singur om nu poate schimba lumea. Dar împreună putem face lucrurile să se schimbe!
Sibiu, 6 februarie 2012
Prof. univ. dr. ing. DAN MANIU - DUŞE