Tribuna
brukenthal museum
AMVONUL & TRIBUNA.
Îmbogățirea în Dumnezeu (Luca 12. 16-21)
Pr. Constantin NECULA
1919 vizualizari
Îmbogățirea în Dumnezeu (Luca 12. 16-21)

Încă o Evanghelie despre bogăție. Nu e prima din ultima vreme. Suntem, de câteva săptămâni, sub semnul chemării la a înțelege ce este cu adevărat bogăție în viețile noastre. Pornind din Duminica învierii fiului văduvei din Nain (Luca 7. 11-16), trecând prin pilda semănătorului (Luca 8. 5-15) și vindecarea din ținutul Gherghesenilor (Luca 8. 26-39), crescând ca sens în învierea fiicei lui Iair (Luca 8. 41-56) și povestea din pilda săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv – și pentru aceasta necunoscut – care prefațează (Luca 16. 19-31) minunat Evanghelia samarineanului milostiv (Luca 10. 25-37). Toate vorbesc, în fond, despre bogăția de a fi om cu toate ale tale, valorizate în dragostea lui Hristos. Domnul privește parcă prin hubloul profeției în ochii noștri. Se uită la bogatul din duminica aceasta, numită a bogatului căruia i-a rodit țarina – și ne povestește cum dinaintea rodniciei pământurilor sale, un bogat confundă cele ale trupului cu acelea ale sufletului. Poate că un bun manager ori un iscusit fermier știe când și cum să pună în rânduială munca pentru a avea rod, dar nu mai este atent la cele ale sufletului. Îi spune acestuia – nemuritorul geamăn al trupului – să bea, să se veselească, să se odihnească în huzurul ce-l vede izvorând din roada îndesată în hambare. Ori sufletul nu are acolo comutatorul veșniciei. E nerambursabil în valorile bursei materiale. Este inalienabil mâncării, băuturii, veseliei zgomotoase. Da. Se poate odihni. Dar numai în Dumnezeu. Cum va intui peste secole Fericitul Augustin spunând: „neliniștit este sufletul meu până se va odihni întru Tine, Doamne...”.

Neliniștea orgolioasă a bogatului acestuia s-a aciuit și în noi. Tragem. Continuu și uneori în direcția neloială sufletului nostru. Nu cunosc oameni mai neliniștiți decât cei care vor mai mult, mereu mai mult, mereu mai mult și mai mult. Un fel de umplere de materie a fiecărei striații spirituale din existență. Semănăm tare mult cu bogatul acesta. Mai ales la sărbători, când mâncărurile adăpostite de jitnițele noastre sunt de mii de mii de ori mai importante decât fărâmitura de Trup și picătura de Sânge care ne înveșnicește în Hristos. Reacția lui Dumnezeu contravine, oarecum, mărturiei celor care cred că Dumnezeu, fiind Iubire, e lipsit de logica dreptății. Nu pare, nu-i așa, în regulă cu drepturile omului când Domnul spune bogatului căruia-i plesnește de rod țarina și hambarul: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Și cele ce le vei fi pregătit ale cui vor fi?”(Luca 12. 20). Observați textul. Nu spune că Îl va judeca Dumnezeu, ci că „vor cere de la tine sufletul..”. Înspăimântătorul înger al morții și întunericului. El este cel care aplică desfacerea trupului de suflet. Și aici Dumnezeu nu intervine. Lasă vieții cursul deschis către moarte, la prima vedere. Hristos vorbește, dar știe că exact aici va interveni Învierea Sa. În bucla aceasta înspăimântătoare care survola peste vămile văzduhului până în adâncul prăpastiei aceleia despre care vorbește Avraam bogatului nemilostiv. Învierea fiului văduvei din Nain și a fiicei lui Iair tocmai despre această tindă a morții „destructurată” prin cuvânt de către Domnul Hristos vorbesc. Ca o arvună a tot ceea ce va urma după Învierea Sa. Lecția este simplă și ne obligă să-l vedem pe Dumnezeu dincolo de moarte. Prin îmbogățirea cu cele ale cerului. Neîngăduite ruginei și viermuielii valorilor perisabile. Neîngăduite pieirii. Ne obligă să privim atenți la ceea ce ne face oameni adevărați. Nemuritori. Ne obligă parcă să privim prin ochii bogatului propria noastră aroganță de strângători neobosiți pentru odihnirea într-o neodihnă a neatenției. Căci suntem neatenți. Ne creștem pentru performanțe ce pier într-o clipă. Muncim pentru fundamente ieftine care nu rezistă la nici un soi de tremur al pământului. Socotim încă cele ale materiei deasupra sufletului așa cum pretindem că-l putem exila pe Dumnezeu în spațiile mici ale existenței noastre, gărduit de ieftinele noastre ideologii materialiste.

Bogatul își vorbește sufletului, dar nu și-l cunoaște. Așa cum noi înșine, deseori, ne rupem de realitatea sufletească în care trebuie să ne liniștim zbaterile zilnice. Lipsiți de luciditatea conștiinței veșniciei noastre, ne credem nemuritori în funcții și pe funcții. Nu, nu acolo se așază nemurirea noastră. Rodul ei este în adâncul omeniei din noi. Toate Evangheliile prin care am trecut în săptămânile din urmă – pe care mi-am permis să le înșir la început – vorbesc despre aceasta. Despre revenirea noastră în firea umană. Despre fragilitatea noastră de nemuritori. Despre nevoia de iubire și tandrețe în care se zbate sufletul nostru sub molozul inert al orgoliilor noastre. Greutatea vine din lipsa noastră de înțelegere. Hristos vorbește despre adevărata bogăție, care nu poate fi decât rodirea darului lui Dumnezeu în viețile noastre. Sămânța de suflare dumnezeiască. Mai prețioasă decât toate ifosele noastre, mai puternică decât toate temeliile vieților noastre.

  Pentru că a început Postul Nașterii Domnului, prima Evanghelie este despre motivul pentru care Hristos vine. Pentru a ne redescoperi viața veșnică. Sensul vieții noastre muritoare. Darurile magilor – aur, smirnă și tămâie – au plecat din depărtări spre Betleem. Pe cale trec pe dinaintea vieților noastre. Luăm fiecare din căușul lor, al pelerinilor după stea: aurul smereniei, smirna rugăciunii și tămâia vieții curate. Îndemnul Domnului acesta este. Să creștem în bogăția pentru El. Pelerini pe Cale, în final, hambarul este Dumnezeu. Unde, așternându-ne cele câștigate, în El sporim moștenirea. Împărăția cerurilor.

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

targul de craciun

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia