Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA.
I S-a făcut milă de ei...(Matei. 14.14-22)
Pr. Constantin NECULA
756 vizualizari
I S-a făcut milă de ei...(Matei. 14.14-22)

Evanghelia de astăzi este așezată în istoria noastră de mântuire îndată după ce Irodiada învață pe fiica ei, Salomeea, cum să ceară împlinirea unui pariu irațional: capul profetului Ioan contra lipsei de cap a distinsei curtezane. Poporul suferă. Ucenicii lui Ioan îi aduc vestea lui Hristos și Acesta suferă și El. Pleacă în pustie. Un soi de plâns dumnezeiesc în marginea lumii plină de ură și mediocritate ucigașă. Căci Irod nu era un om lipsit de cultura conducerii, ci un lipsit de scrupule ori, dacă vreți, un rob al scrupulelor false. Calpe. Abia când mulțimile au venit după El pe jos și le-a văzut oboseala cronică și deznădejdea – ca unui popor al cărui lider a fost ucis – Domnul Hristos reacționează ca un adevărat izvor de milă. Dacă în planul propovăduirii cuvintele dintâi ale Mântuitorului sunt ultimele cuvinte ale Sfântului Ioan – „Pocăiți-vă  că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!” – gesturile Sale de tandrețe pastorală sunt acestea, ale vindecării, ale căutării la suferința fără sfârșit a poporului. Dumnezeu Întrupat este sfâșiat între dorința de a-și plânge în liniște moartea prietenului-profet și profeticul gest al vindecării poporului Său. Moartea lui Ioan îl întristează pe Hristos Dumnezeu și pentru că devine borna-zero a urcării pe Crucea Golgotei. Văzând poporul căruia Hristos îi vindecă bolnavii că suferă de foame, cu venirea serii, Ucenicii aplică gând omenesc situației. Cer ca Hristos să dea drumul mulțimilor pentru a-și afla ceva de mâncare. Nici astăzi zona aceea, numită Tabta, așezată în linie dreaptă în dreptul Capernaumului, pe același țărm al Mării Tiberiadei, nu este o zonă foarte populată. Nici în vremea Mântuitorului nu cred că vor fi fost mai multe puncte de locuire. Deci și mai puține locuri de alimentare. Poate că aceasta este cea dintâi minune din minune: Hristos intuiește neputința oamenilor de a fi ajutați! Simte foamea lor. Durerea lor. Oboseala lor din care s-a născut empatia Sa la omenia lor. Hristos Domnul cere Ucenicilor să le dea ei să mănânce. Ca o normalitate. Putem intui simplu că și Ucenicii erau la fel de flămânzi și fără soluție la foamea lor. Poate chiar mai flămânzi pentru că nu se concentraseră pe vindecarea oamenilor cât pe moartea lui Ioan Botezătorul. Frica face foamea mai tare decât îngrijorarea. Asta vede Hristos la ei. O frică de parcă foamea din seară a mulțimii  i-ar fi „stricat firma” lui Hristos și tot ce ar fi muncit în ziua aceea avea să se piardă în informația generală că oamenii au făcut foamea.   Nu vreau să fiu rău, dar seamănă cu aceia care nu participă la slujba Bisericii, dar ne povestesc că e prea lungă, prea grea de suportat... Din afară așa pare. Pentru cei care o trăiesc cum se cuvine ea nu este decât atât cât simte sufletul lor că trebuie să fie. Domnul ținuse oamenii pe loc prin nevoia lor. Ei îl sufocaseră o zi întreagă cu nevoile lor. Iar Hristos se lăsase copleșit cu iubirea Celui Care știe cât de grea este suferința, boala, durerea de a rămâne neputincios. Cuvântul pâine apare în 413 versete ale Scripturii. Poate cel mai important este acela legat de blestemul prin care lui Adam i se marca ieșirea din rai: „În sudoarea feței tale îți vei mânca pâinea ta, până ce te vei întoarce în pământul din care ești luat; căci pământ ești și în pământ te vei întoarce...” (Facere 3.19). Deci prima amintire a pâinii e legată de moarte, de pământ. Hristos va schimba aceasta. El este Pâinea Vieții. Cea din care dacă mănâncă cineva nu mai moare (Ioan 6.35.48). Agitația Apostolilor este extrem de firească. Lipsa pâinii însemna moartea de foame. De aceea, zic, finalul zilei este pentru ei îngrijorare. Iar Hristos Domnul, hrănind mulțimile, vindecă oamenii de frica morții. Preînchipuind vindecarea de moarte pentru care a venit în lume. Căci pentru aceasta a venit. Să aducă viață. Adică... pâine. Căci pâinea este simbolul vieții, înainte de a fi realitatea Vieții Veșnice. Gesturile prin care Domnul împarte către mulțimile așezate cete, cete, jos pe iarbă verde, pâinile fără de sfârșit – căci  oferite, prin Apostoli, pâinile nu se mai satură să sature – sunt gesturile reluate azi de preoți, dinaintea comunității: a luat pâinile, privește la cer – cerând Binecuvântarea Tatălui – a binecuvântat și, frângând, a dat ucenicilor și prin ei mulțimilor. E suma gesturilor Liturghiei. Masa care pecetluia vindecările celor mulți devine Masa Vindecării, Masa Învierii. Masa Înfrângerii morții. Și a fricii.

            În ce privește peștii, peste ei Dumnezeu îl pusese stăpân pe om. „Și stăpâniți peste peștii mării...” (Facere 1.28) nu era o opțiune, ci o posibilitate, o poruncă ce-i oferea siguranță în hrană omului. Domnul Hristos dovedește o dată în plus că-l știe bine pe om. Îl văzuse din primele clipe ale facerii sale. Îl iubește pe om. Căci din această iubire crease lumea întreagă. Ca loc al stăpânirii nu al înrobirii. Ori acum foamea, cea care-l apropiase pe om de pomul cunoașterii, foamea îl făcea pe om rob... peștilor. Vindecă Domnul această foame. O transfigurează, transformând-o în foame și sete de Dumnezeu. Rămășițele mesei acesteia sunt multe – douăsprezece coșuri înseamnă că era din preaplin rămășița festinului – dovedind că Dumnezeul nostru e un Dumnezeu bogat în a dărui. Nu. Nu seamănă cu noi care organizăm festivaluri gastronomice, iar flămânzii continuă să umble printre noi, nestingheriți de dărnicia noastră. Stingheriți doar că trebuie să întindă mâinile pentru a ne apropia prin ele de Dumnezeu. Căci mâinile flămânzilor sunt mâinile lui Dumnezeu.

            Poate că vă pare exagerat când spun că aici este izvorul carității prin care trebuie să ne facem asemănători lui Hristos. Așezați în Liturghie, gustând din Pâinea Vieții care este Euharistia, avem să ajutăm pe Dumnezeu la împărțirea pâinii și peștelui către săraci. Și avem a strânge din fărâmiturile dragostei Sale, din preaplin pentru noi, hrănind pe cei fărâmițați de durere și ură, de indiferență și lipsa de iubire a lumii în care trăim. Atât de mare a fost emoția mulțimii încât Domnul a trebuit să-i oblige pe Apostoli să „evadeze” dincolo de apa mării, precum odinioară Moise pe evrei peste Marea Roșie. Nu. Nu mai erau șase sute de mii de bărbați, cât erau când au plecat de la Ramses la Sucot israeliții (Ieșire 12.37) – afară de copii – dar minunea arăta că rămășița lui Israel avea să primească Binecuvântarea Împărăției lui Dumnezeu. Această rămășiță va naște Biserica. Înmulțirea pâinilor va fi acesteia mod de viață liturgică. Vindecător de frica morții. Vindecător de moarte. Hristos frângând pâinile astăzi, în buza de cer a Mării Galileii, deschide Galileea spre Neamuri și spre Împărăție. Gustați și vedeți că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduiește în El (Ps. 33.8). Ca la cinci mii și-au început nădejdea acolo, pe malul mării, gustând pâinea și peștii binecuvântați de Mâna Care a făcut Cerul și Pământul... Mâna ce avea să fie prinsă pe Cruce pentru a ne desprinde, definitiv, de moarte...

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

jidvei

fmct

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
Covoare
turboclima
Licitatie publica

accentmedia