logo
AMVONUL & TRIBUNA.
E inima regat de inimi... (Matei 6. 14-21)
Pr. Constantin NECULA
1046 vizualizari
E inima regat de inimi... (Matei 6. 14-21)

Textul ce marchează Duminica alungării lui Adam din Rai este alcătuit din 7 versete. Asemeni unor trepte de rană din care ne smulgem înțelepciunea. Urmând textului în care suntem învățați cum să ne rugăm - Domnul rostind rugăciunea Tatăl Nostru (Matei 4. 8-13) asemeni unei declarații de libertate în Har - Evanghelia Duminicii acesteia, prin care intrăm în Postul Paștelui cu toată puterea ce ne-o dă chemarea lui Hristos, ne aduce aminte că nimic din ceea ce trăim nu are sens în afara iertării. O iertare care izvorăște din chipul lui Dumnezeu ce-l purtăm în noi și din care ne hrănim veșnicia. Sunt unii care se irită tare că Biserica reactivează în hardul informal al lumii de astăzi Scriptura. Când îi aud mi-aduc aminte de un gând al Sfântului Ioan Gură de Aur care este consemnat astfel: „Ar fi trebuit să n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viață atât de curată încât harul Duhului Sfânt să fi ținut locul Scripturilor în sufletele noastre. Și după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot așa ar fi trebuit ca și inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul Cel Sfânt” (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, București, 1994, p. 15). Lipsa unei plinătăți a cunoașterii prin Duhul Sfânt este suplinită, în planul mântuirii firii umane, de prezența informațiilor care ajung la noi prin Cuvântul lui Dumnezeu, viu prin Scripturi. De aceea cine nu asumă Scriptura se aseamănă teribil de periculos cu Adam, cel ispitit cu o cunoaștere facilă, care se rupe de Adevăr pentru a bucura pe tatăl minciunii. Ne este așezată căderea lui drept bornă de kilometraj duhovnicesc în iconomia Postului și în exercițiul postirii pentru ca să luăm aminte. Iertarea lui Dumnezeu face ca omul să nu moară din cea dintâi încălcare a Poruncii date de Dumnezeu, iar puterea de pocăință a lui Adam, după cea dintâi ezitare atât de bine iconizată de ascunderea de la fața lui Dumnezeu, arată cum lucrează iertarea lui Dumnezeu în rodirea părerii noastre de rău pentru lucrurile în care ne nemernicim viața.

Hristos Domnul ne vrea ai Lui dar nu fără noi. Alternativa propusă e exercițiul constant al pocăinței, pocăință care nu poate rodi fără exercițiul iertării. Poate de aceea Evanghelia acestei Duminici ne îndeamnă să ne căutăm prin vraiștea din tezaurul sufletesc darul iertării, al milei slujitoare în trăirea cu celălalt și cu noi, cu adâncul nostru. După ce în duminica trecută am aflat că nu ni se cere să fim decât normali, ajutând săracii, căutând bolnavii și pe cei întemnițați, în aceasta suntem îndemnați să ne căutăm propriul suflet. Uneori bolnav. Deseori sărac. De multe ori întemnițat în păcatele în care încremenim. Pentru aceasta, îndrăznesc să spun, Hristos ne cheamă la iertare ca un soi de aruncare într-un șoc ontologic, care să schimbe esența vieților noastre. Căci noi nu ne trăim viețile precum contemporanii Mântuitorului, ci ca unii care știm că a înviat, Învierea Lui fiindu-ne praznicul care ne ține în postire de neiertare. Suntem urâți ca oameni atunci când nu ne ținem omenia la vedere, prin faptele iertării. Trăim într-o țesătură de iertări reciproce. De aceea când suntem neiertători între noi distrugem închegarea corpusului social și frângem încrederea lui Hristos în noi, ca trup al Bisericii. Huietul ce-l auzim dând tangaj Țării de mulți ani e ura care dezangajează iertarea, e afurisita falsă probitate și puritate morală în care am copleșit dialogul social. Este îndoiala care-a crescut între noi ca buruiana între spicele care se apropiau de rod. Un câmp de înfloriri scufundat în amărăciunea buruienii urii. Ades, stând de vorbă cu oamenii, aud cum scade în cuvintele noastre forța convertirii în convingeri a rostirilor noastre. Un soi de deziluzie cu grave urmări sufletești se strecoară în miezul cetății ca și în colțul de liniște al sufletului nostru. Al fiecăruia dintre noi în parte. Când ne pierdem liniștea e semn că ne-am ucis iertarea, firea vie a odihnei. De aceea ochiul tulburat vede totul drept o tulburare. Urechea asurzită în cuvintele urii nu mai poate auzi susurul ca de vis al rostirii iertării. Fragila pasăre a libertății nu poate zbura fără copleșitoarea purtare de vânt a iertării. Un vânt care sporește pe măsura muntelui de credință în care ne-asumăm neliniștile, ratările, obstacolele de răutate în care suntem târâți de viață. Nu putem spune că nu am fost învățați să creștem în iertare, rugăciune, lucru cu noi și încrederea în puterea de a ne crește ai lui Dumnezeu, sunt treptele chemării noastre de a fi creștini. Nu. Nu poți fi creștin urând, cheltuind timpul în răutăți indolente, defăimând pentru a părea mai sus, eludând nevoia celuilalt pentru ca să-ți satisfaci nevoia proprie, de cele mai multe ori simulacrul de putere prin care te crezi mai sus, mai altfel decât celălalt. Amenințând cu ura ta pe oricine nu gândește ori nu trăiește după regulile tale. Cred că aici e cheia așezării Evangheliei acesteia, amintind de iertare, la început de Post. Noi îl amenințăm cu ura noastră pe Dumnezeu. El continuă să ne „amenințe” cu iubirea și iertarea Sa. În mod cert exercițiul în care creștem din iubire spre iertare este Spovedania. Pentru a ierta noi, Dumnezeu e gata să ne ierte neiertarea noastră. E inima regat de inimi... (Wiliam Shakespeare, Sonetul XXXI, din vol. Sonete, trad. Radu Ștefănescu, Chișinău, 2018, p. 51). Cu o condiție de la care nu există abatere. Condiția de a crește iubirea prin iertare. Unul din Părinții Ortodoxiei contemporane, Arhimandritul Zaharia Zaharou, mai oferă o posibilă cale de înțelegere a egoismului din care ni se naște neiertarea: „Din pricina fricii de moarte, omul a devenit egoist, încercând cu orice preț să supraviețuiască pe acest tărâm stăpânit de moarte. Păcatul domnește în lume din pricina fricii de moarte. Și frica morții îl face pe om în stare să comită orice crimă, numai să-și asigure supraviețuirea. Dar când începe să-și trăiască împăcarea cu Mântuitorul Iisus Hristos, atunci omul devine smerit, asemeni Stăpânului său, și nu mai caută ale sale. Și, având drept pildă dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu, învață să iasă din carapacea egoismului său” (vol. Cunoscute mi-ai făcut mie căile vieții (Psalmul 15.11), Deva, 2017, p. 442). Fricoși în fața morții și egoiști în fața vieții. Muribunzi ce am putea purta în inimi un regat de inimi iertând.





comentarii
2 comentarii

Ce poveste frumoasă!
A fost alungat din rai...
Poate aveți bun simț și învățați școlarii cum să facă
Money maker
10.03.2019 17:59
Frica de moarte e anulata de -FRICA de DOMNUL- care e inceputul intelepciunii-- Iar iertarea nu va venii numai dupa ce pacatosul o va cere si se va lasa de pacat-- Deci sa nu visam inainte de a aduce jertfa la altar -- sa ne aducem aminte ca daca avem ceva cu fratele nostru -- sa lasam jertfa la altar --mergem sa ne impacam cu pirisul nostru ,apoi sa aducem jertfa ca sa fie primita -- Nici DUMNEZEU nu iarta daca nu ne cerem iertare -- Iar singurul -MIJLOCITOR - intre om si Dumnezeu e Domnul Isus Christos --nimeni altul-
mike
11.03.2019 05:09
Din aceeasi categorie
sevis

salonul auto

turboclima

saltsib

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia