logo
DIN PANOPLIA TRADIŢIILOR SIBIENE. Mai înainte de Tenerife ...
DIN PANOPLIA TRADIŢIILOR SIBIENE. Mai înainte de Tenerife ...

Dac-ar fi să luăm la pas „poteca” de peste 900 km, pe care o parcurg Carpaţii pe teritoriul ţării noastre – din Ţara de Sus a Oaşului până la Porţile de Fier ale Dunării – în fiecare seară am putea poposi într-o aşezare a oamenilor care acolo îşi duc viaţa, în casele din satele lor, cu munca aspră a locurilor şi obiceiuri durabile ca stâncile pe care stau de la începuturi.

Asumarea unor valori ale tradiţiei acestor comunităţi reprezintă de fapt repere pentru o judecare a lumii dintr-o altă perspectivă decât cea raţionalist-ştiinţifică, mărturisind sistemul gândirii contemporane de acum. În timp, locuitorii pititelor comunităţi din Carpaţii noştri, şi-au adunat toate simţămintele comune, experienţele mitico-religioase asemănătoare şi acel unic liant al lucrurilor potrivite în tot Lăpuşul, Apusenii sau Maramureşul. Acestea au format spaţii de trăire pe care cei vechi de ani le-au numit Ţări ; ale Dornelor, Loviştei, Moţilor... Chiar în centrul geografic al României sunt două asemenea: Ţara Oltului, de sub crestele înalte ale Făgăraşilor şi Mărginimea Sibiului, din pridvorul Cindrelului şi al Lotrului.         

        Aşezările din Ţara Oltului, de la Arpaşu de Sus la Turnu Roşu, ocrotite de pavăza „Alpilor Transilvaniei”, toate au şi „porţi” deschise spre văi adânci, felurit brodate de „aurul verde” al codrilor. A crescut alături şi un brâu arboricol de păduri ocrotite pentru venerabila lor bătrâneţe, neatinsă-n veacuri. Deasupra acestora, iarba de „mătase” a păşunilor alpine îşi aşteaptă an de an ciopoarele văratece la stânele din Albota, Laita, şerbota sau Găvanu. Sunt locuri şi LUMI brăzdate de urmele paşilor haiducului Budac, ale învăţatului Badea Gheorghe Cârţan, ale celor din grupul de rezistenţă anticomunistă condus de Gavrilă Ogoranu, ale geniştilor din Alba şi Vâlcea care au tras breteaua de asfalt şerpuită peste munte, până de vale de Bascov.

            În acest context comunităţile spaţiului montan sibian, risipite între fascinantul Transfăgărăşan, la sud - est şi Transalpina la nord – vest exprimă, mai cu seamă prin tradiţii, elemente ale spiritualităţii fundamentale, ferestre deschise spre orizontul sensurilor şi semnificaţiilor culturii noastre populare. Ele reverberează chiar şi în exprimările liricii zilelor noastre, impunând cititorului o scufundare ca într-o ectenie, murmurată în strană: „Să uit printr-o poruncă tot ce ştiu / O mare iarnă să mă pustiască / Dar să-mi rămână drumul la Sibiu / Şi-n Mărginimea lui Dumnezeiască”, cum frumos mărturiseşte un mare poet .

            Avem deci un univers atemporal propriu, în care vieţuiesc, în cele 18 localităţi, comunităţi telurice, pe o suprafaţă de peste 1200km.p. Cuibărite pe inefabilul piept al Meridionalilor, locuitorii acestora şi-au alcătuit în timp acel „sat-idee” de care ne vorbea unul dintre marii noştri gânditori. Şi pentru că mai bine de un deceniu (1950 -'961) Lucian Blaga şi-a petrecut an de an vacanţele, de vară – iarnă, într-un asemenea sat, ne-am întrebat firesc - de ce acolo ? Răspunsul l-am găsit într-o scrisoare în care îi recomanda unui prieten: „...să vezi cândva Gura Râului, ca să înţelegi ce înseamnă colţ de rai cu străveche cultură românească”, aici „m-am întors la izvoare. Şi ele curg şi sună neîncetat”.

             Bocca del Rio, (cum frumos dezmierda poetul satul) este aşezat tot aşa cum îl prezenta parohul Ioachim Muntean în prima monografie a localităţii, tipărită în 25 martie 1896: „are forma unui corn cu vârful între dealuri şi îndreptat spre Apus, ear' cu deschizătura întoarsă către Miazănoapte, spre şes, din toate părţile încungiurată de dealuri şi coline”.

            Dintre multele case arătoase de astăzi am stat acolo la una mai modestă, veche şi gârbovită de ani, aparţinând odinioară familiei Manta. Un veac şi jumătate, din tată în fiu, bărbaţii familiei Manta au preoţit evlavioşilor gureni. În grădina casei lor din malul Cibinului s-au perindat mare parte dintre condeierii de aur ai neamului, de la Eminescu, Goga, Slavici, Vlahuţă, Agârbiceanu, Şt. O. Iosif, Chendi, până la Coşbuc care-şi compătimea gazda într-un vers, devenit notoriu: „ Vai săracu' Popa Manta/ Cum cară vinu' cu canta.”

            Moştenirea gurenilor – ca şi a celor din toate celelalte aşezări mărginene, fiecare cu zestre proprie - culturală, etnologică, arhitecturală, istorică – este de nepreţuit. La Gura Râului prima biserică a fost atestată la 1380, la Orlat în 1322, Sălişte în 1354, ca să nu uităm Sadu care, mai apoi, a fost şi primul sat electrificat din România. De acolo s-au ridicat Ioan Inocenţiu Micu-Klein, Samuel Micu, Popa Tunsu – fiul lui Ioan Piuariu. Dar cum am putea trece de Săliştea lui Onisifor Ghibu, a lui Ioan Lupaş, D.D.Roşca, Ionel Pavel, Dorin şi Axente Banciu - membri ai Academiei Române -. Ar fi o impietate apoi să nu amintim de Răşinarii lui Goga şi Cioran, cu neuitata lui copilărie din „Coasta Boacii”, de Aaron Florian din Tilişca care a contribuit la zidirea Academiei Române, de Ioana Postelnicu din Poiana Sibiului sau de Naum Râmniceanu din Jina, şi de a sa „Cronică inedită de la Blaj” - publicată în 1800 sau ”Istoria zaverei” din 1828. Mulţi alţi mari ziditori ai neamului ridicaţi dintre mărgineni, nu puţini trecând – înainte de Unire - , prin „Vama cucului”,” pe „La Duşi” sau prin alte locuri priporoase, în Ţara Românească. Şi sigur atunci când au trecut peste Carpaţi, toţi au avut câte ceva „în traistă” – cum spun, cu un bun subânţeles, mărginenii. Mulţi dintre ei au stat în băncile unei şcoli ca aceea din Gura Râului, pe frontispiciul căreia, pe o modestă placă de piatră, stă scris: „PRIN CULTURă, – LA PUTERE”. Din această cultură, care acolo începe de fapt cu 5-6 ani înainte de a sta în bănci. Aşa se face că ajuns din oraş, te trezeşti acolo pe stradă cu acel unic „bună ziua” dăruit de oricare îţi iese-n drum, de la cel care ştie vorbi până la „barbă albă”. Nimeni din cele 18 aşezări nu-şi va da costumul tradiţional străinilor, în schimbul unor „blugi” – cum constata distinsul antropolog Vasile Avram că s-a petrecut într-un sat rămas sărac de rădăcini. „Ei, pentru a purta blugii – (semn al pragmatismului victorios), străinul - pentru a-l aşeza în vitrină (semn al nostalgiei invidios-dispreţuitoare după o tradiţie pierdută)”. Tocmai din acest motiv apreciem tema ca fiind importantă şi actuală. Pentru că, aşa cum scria şi Petre ţuţea, (în Manifestul Revoluţiei Naţionale) - şi în prezent „statul nostru îi apără pe străini de noi: o linie ferată, o şosea nu le fac pentru noi şi unde ne trebuie ci pentru ei şi unde le trebuie.” Să recunoaştem acest adevăr, deşi au trecut destui ani şi multe guverne, lucrurile tot aşa au rămas.

            Imaginarul mitico-religios din spaţiul mioritic, dezvoltările rituale ale credinţelor - despre univers, originea lumii, a omului, plantelor - se regăsesc peste tot în cultura noastră populară. Mircea Eliade explica cum creativitatea religioasă de tip folcloric, din spaţiul românesc, prin „nunta cosmică” din Mioriţa, sau prin scenariul colindelor, ale „dansul catarhic” al căluşarilor – toate aceste manifestări supravieţuiesc acolo şi datorită bogatului substrat de credinţe mereu transmise şi însuşite peste generaţii. La Gura Râului şi acum învârtitele, purtatele, haţeganele şi jienele atrag, în fiecare duminecă, în Piaţa satului sau la Casa de Cultură. Tot în piaţa localităţii, după Sfânta Slujbă de duminică, Părintele slujitor împreună cu Primarul, ies în faţa bisericii „La Porunci”. Alesul obştii dă seamă, mulţimii adunate, de lucrările împlinite în zilele săptămânii trecute şi spune oamenilor ce treburi gospodăreşti, în folosul comunităţii , vor face în săptămâna care va urma. Aici „poruncile” vin de la oamenii locului – de atunci de când se aleg cei mai buni gospodari ai obştii. Primaru' şi ajutoarele lui doar „plinesc” poruncile, cum zic gurenii.

            În toate aşezările Mărginimii dezvoltarea edilitară ţine şi de relief – arhitectura caselor, textura neregulată a străzilor, istorica ocupaţie pastorală, transhumanţa – sunt aparte exprimate în construcţia casei, adăposturilor, a tuturor utilităţilor din gospodărie. Dar comunităţile mărginene deţin, dincolo de „vatra satului”, întinse suprafeţe în munte. Acolo este „pământu' fiecăruia, lăsat de la părinţi. Vara, satul se mută „amunte”. Oamenii au ridicate şi acolo case, şuri şi adăposturi pentru animale iar alături şi câteva straturi pentru legume. Familia se muta în Tomnatic, Vârtoape, Pogoana „la colibi”. Din centrul comunei Jina până la limita hotarului ce-i aparţine, în linie dreaptă, este cale de 8o km. - Spaţiul cuprinde munţi, păduri, cu poieni şi păşuni alpine, cu văi, râuri şi iezere limpezi. Acolo pădurile urcă până în cer iar omul este dependent de lemn, de frunză şi cetină ca de aer şi apă. Pe un guran n-ai să-l auzi spunând ce brazi, fagi ori paltini – frumoşi sunt într-o pădure. Ca şi marii sculptori ei disting, în trunchiurile acestora, utilitatea lor finală şi spun „uite ce grinzi, caferi, sau foastăni sunt aici”.

            Sigur nu puteam cuprinde multitudinea valorilor de excepţie existente în acest spaţiu geografic locuit de peste 33 000 de mărgineni. 98,13 % dintre aceştia fiind români din străbuni. Dacă ar fi să amintesc, chiar şi în treacăt, de moşiile de câte 2000 ha - aparţinătoare satelor mici şi până la cele de peste 15 000 ha, cum este cazul Jinei sau Răşinarilor - deci de acele păşuni alpine în care oierii urcă turmele, din mai până în septembrie, nu ne-ar ajunge foaia. Pentru că acolo, mai sus de1000 m altitudine, în stânele unde fierbe ceaunul agăţat în cârligul de cotroană deasupra focului, este o lume cu rosturi aparte şi care aşa curge de veacuri. Vara, „La colibi” se extinde şi spaţiul în care se nasc şi se dezvoltă valorile sacre ale profanului, păstrând sensul evenimentelor, faptelor, existenţa zilnică - toate puse sub aripa veşniciei. şcolarii din Mărginime termină anual cursurile în 15 mai, ca să nu absenteze de la înalta şcoală a muntelui, la care chiar merită să înveţi a trăi. Cei care vin din acele locuri, în care s-a născut veşnicia, prin cultură, demnitate şi adevăr în toate, pot stăvili hemoragia valorilor noastre morale, din ultima jumătate de veac. Este bine să vezi şi să cunoşti şi alte locuri, oamenii acelor pământuri; dar, înainte de a merge în Tenerife, Disneyland sau Dubai, îmi pare moral de a fi văzut, cel puţin, Voroneţul şi Suceviţa dintre Obcine, Cetăţile Ponorului, barajele de la Vidraru, Oaşa şi Porţile de Fier. Puneţi apoi o floare pe altarul eroilor de la Mărăşeşti şi nu ocoliţi Delta Dunării sau Gura Portiţei - unde apele dulci ale ţării împlinesc Marea.

            Ca unul prea mult hârşit, de frământatele decenii prin care mi-a fost dat să trec, vă îndemn să mergeţi să vedeţi şi să cunoaşteţi mai întâi aceste locuri în care ne-a fost hărăzit să trăim, să-i cinstiţi pe cei care le-au zidit şi le-au păstrat peste atâtea vremi vremuite. Numai aşa vom avea măsura dreaptă a ceea ce au făcut părinţii şi străbunii şi a ceea ce suntem noi în stare să zidim.

            Cumpăniţi deci, înnoptând cândva într-o margine de pădure, la un foc ce-adoarme încet spre zori... Iar pentru limpezirea gândurilor, lăsaţi, aşa cum frumos spune versul „Să se facă noapte bine pentru 20 de ani / Să ne bată pulsul dulce al tălăngilor de oi / Să ne latre câinii leneşi ai miloşilor ciobani, / Nimeni să nu ne mai tragă înspre lume înapoi.”

Al. CONSTANTINESCU

FOTO: Răzvan NEGRU

 

 

 

 






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

guitar

cibinfest

zilele recoltei

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
auchan
Licitatie publica

accentmedia