Tribuna
AMVONUL & TRIBUNA.
Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți! (Matei 14. 22-34)
Pr. Constantin NECULA
1086 vizualizari
Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți! (Matei 14. 22-34)

Cu umblarea pe ape a Domnului Hristos, suntem în plină taină a credinței. Unii vor spune iarăși: basme! Iar eu am să le spun că-i înțeleg. Așa am gândit zeci de ani și eu. Mi-a fost nu doar greu să cred, ci și să înțeleg și să accept că este cu putință acest episod din Evanghelie. Textul curge din cel al Duminicii trecute, al înmulțirii pâinilor și peștilor. Înconjurat de emoția mulțimii, de-acum vindecate și hrănite, Domnul Hristos cere ucenicilor Săi să se retragă pe mare, la bordul – poate e prea mult spus bord, la ce soi de ambarcațiuni erau acolo – unei corăbii pescărești. Pe când Domnul se roagă, ucenicii se lasă purtați de valuri, ațipesc în parte, iar apoi sunt înfricoșați de învăluirea valurilor. În răsăritul acestei furtuni, Hristos ajunge la ei călcând apa. Imagine ce-i înspăimântă și mai tare parcă. Ce nu înțelegeau oare? Gândiți-vă că, până să ajungă la momentul acesta, Domnul Iisus săturase sub ochii lor oamenii ce-i vindecase. Petrecuse cu ei zile bune deja. Făcuse din regiunea Capernaum o academie de învățat credința. Acum făcea din mare un laborator de înțelegere a ei. Văzut între valuri, pare nălucă. Ceea ce-i sperie pe copiii lui Israel. Singur Petru, pescar de îndelungă vreme, provoacă pe Hristos să-l cheme la Sine. Chemat, iese din corabie și, la un pas de întâlnire, alunecă în frică și strigă Domnului: Doamne, scapă-mă! Petru e din carnea noastră, din educația noastră umană. Domnul dăduse parola – Eu sunt, nu vă temeți – dar pescarul de gardă în foișorul fricii noastre cerea să i se lumineze Fața dinaintea sa cu un gest și mai măreț pentru a-L recunoaște pe Cel Ce Este. În general, teologii ne spun că aici avem o ispită pentru Petru, care nu crede suficient. Domnul însă înțelege că Petru îl provoacă. Îi vrea minunea. Cu prețul vieții sale o vrea. Pentru a arăta, o dată în plus, ucenicilor celor dimpreună cu el Cine este Hristos. De aici reacția Mântuitorului: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Nu. Nu-i spune: vai, ție, necredinciosule...

            Suntem dinaintea unei provocări a lui Dumnezeu de către omul ce caută credința în El. Petru este „agentul provocator”  al unei minuni care să liniștească apele în corabie mai mult decât furtuna din afara ei. Nu știm ce vorbe se vor fi iscat în corabie pe când se desprindea de țărmul mării. Poate că ucenicii erau un pic supărați că Domnul îi îndepărtase din locul din care primeau de-acum mulțumiri. Doar ei, ei dăruiseră pâinea și ei adunaseră coșurile. Făceau parte din minune. Nu. Nu din recuzita ei. Ci din minune. Din dinamica ei, care se vădise că satură oameni. Mulții bolnavi deveniseră multe guri de hrănit. Unele chiar zdravăn ca să-și poată veni în fire. De aici penuria ce se ivise în straițele însoțitorilor. Gestul lui Hristos era de înțeles. Hrănise ce vindecase. Dar acum pe ei, pe ei de ce-i îndepărtase și nu-i lăsase să se bucure de un pic de recunoaștere? Aici pare că e una din cheile textului. În această dorință a Domnului de vindecare a „băgării în seamă”. Școală grea. Nu doar pentru ucenicii de atunci. Ci pentru ucenicii tuturor celor care au atins lumea cu minuni. Credința presupune în primul rând obligația, sufletească și intelectuală deopotrivă, de a nu te crede Dumnezeu. De a te crește în smerenie pentru a te cuprinde în măreție. Cunoașterea este credință numai atât cât contribuie la limpezirea adevărului și la zdrobirea sinelui în grăunțele vieții celei noi. De aceea spune un Avvă – Vasile de la Iviron – că adevăratul călugăr, ucenic prin definiție, nu se roagă, ci el devine rugăciune. Petru, ispitind pe Domnul – căci îi zice: De ești tu... – devine rugăciune. Convertește dorința de a ști în aceea de a cunoaște.

            Un Părinte athonit, Tihon de la Stavronikita – scrie câteva gânduri la aceasta pe care îmi permit să vi le așez la inimă: „Hristos nu este  vreun personaj plin de fală, nici vreun înțelept sau vreun profet care să fi trăit în trecut și care să fi rămas întipărit în memoria timpului, de o importanță egală cu Socrate sau Budha. El este Theantropos, Dumnezeu-Omul, Creatorul Care a luat chip omenesc pentru a restaura în om viața adevărată. (...) În vreme ce toate religiile au în comun depunerea unor eforturi omenești pentru a ajunge la Dumnezeu, Biserica este locul în care se pogoară și se Întrupează Dumnezeu, pentru ca, prin harul Lui, omul să devină și el dumnezeu” (Alain Durel, Să ne rugăm cu Părinții de la Muntele Athos, Meteor Press, 2018, pp.100-101). Este sensul încurajării făcute de Hristos: Eu sunt, îndrăzniți, nu vă temeți! (Matei 14.27). Domnul Hristos rostea cuvintele de odinioară ale lui Iosif, cel vândut de frații săi, atunci când aceștia se reîntâlneau cu el după vânzarea sa și îndelunga sa robie (Facere 50.19). Prima sa încurajare avea să se împlinească în cea de-a doua: „Deci nu vă temeți! Eu vă voi hrăni pe voi și pe copiii voștri. Și i-a mângâiat și le-a vorbit de la inimă...” (Facere 50.21). Întrupat și călcând apele învolburate ale mării – simbol al primelor zile ale Creației – Creatorul redă speranța ieșirii din frică a unor oameni legați fundamental de ea. De aici exercițiul propus de Petru? Vor fi fost discuții în corabie, ca astăzi în societate, de ce Hristos nu înmulțește în fiecare zi pâinea pentru săraci? Când nu o face vizibil, Domnul mângâie și ne vorbește din inimă. Atât că noi ne-am pierdut-o. Am asfaltat-o. Atât.

            Intrat în corabie, ucenicii Îl primesc cu închinăciuni. Furtuna se potolește. Celui care agita apele nu i-a ieșit. Frica a fost biruită de credință. Un gând. Scriptura nu se joacă în cuvânt. Pe când Petru se afunda în ape, la strigătul său de  naufragiat, Evanghelia ne spune că „Iisus întinzând îndată mâna, l-a apucat și i-a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? ”(Matei 14.31). Nu îl certă și atât. Nu pierde timpul cu morală ieftină când omul e la apă, în coama valului. Dinamica aceasta este imprimată de Hristos și vieții Trupului Său tainic, Biserica, extins în lume. Tot un gând al Părintelui Tihon ne ajută să înțelegem: „Participarea la viața Bisericii este, pentru credincios, evenimentul central al existenței sale. Ea semnifică, pentru el, renașterea la o viață autentică, iradiind la harul increat al Sfântului Duh, care participă la trupul înviat și nestricăcios al lui Hristos. Ea nu este o promisiune  care poate se va împlini într-o bună zi. Pentru credincios, ea reprezintă experiența concretă, o realitate mult mai intensă decât orice realitate a lumii prezente” (Alain Durel, op.cit, p. 100). Unde este schimbarea, așadar? Dacă ne uităm atent, cuvintele „Nu vă temeți” apar în 64 de versete în Scriptură, mare parte în Vechiul Testament (50 de versete). Iar cuvintele Mântuitorului: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” apar numai în două versete. Unul fiind cel de față, celălalt vizând același episod, descris în Evanghelia de la Marcu  (Marcu 6.50). Noutatea mesajului Mântuitorului și din acest joc de aritmetică exegetică se poate vedea. Dumnezeu Întrupat ne cere îndrăzneala de a-L numi cu Numele cel mai presus de Nume: Eu sunt Cel ce Este! Peste teamă se așază harul curajului înțelegerii, adâncirii înțelegerii a tot ceea ce este teologie. Adică bucurie și îndrăzneală în gândire.

            Furtuna se va fi oprit. Dar încercați să vedeți cu ochii minții ce va fi fost în inimile ucenicilor. Nu. Nu trădaseră. Dar se îndoiseră. Încercaseră un soi de invidie. Asistența dată Mântuitorului îi provocase. Vor fi reluat gesturile. Dar ele aveau să devină dintr-Ale Lui într-Ale noastre abia după Înviere (de unde cuvintele „Ale Tale, dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate...” rostite în Liturghie). Sub aripa altei furtuni, a vântului Duhului Sfânt. Îndrăzniți. Imediat. Biserică. Parola Învierii!





comentarii
1 comentarii

In anumite duminici, cum a fost cea recenta, sa participi la slujba de la Catedrala poate devein o experienta urata din cauza corului barbatesc care mai mult lalaie decat canta. Se pare ca cineva de la Mitropolie este fascinat de cultura musulmana pentru ca de multe ori in timpul slujbei aveai impresia ca ai nimerit intr-o moschee. Si pentru Dumnezeu, nu mai cantati Tatal Nostru pentru ca este cea mai sacra rugaciune, singura rugaciune ramasa de la insusi Hristos, care trebuie rostita in taina, nu lalaita.
sibian
19.08.2019 08:35
Din aceeasi categorie
sevis

marquardt

casino

CibinFEST

Profesional PN

Neo Plan

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia