logo
AMVONUL & TRIBUNA
Drama Paternității
Pr. Constantin NECULA
1469 vizualizari
Drama Paternității

Meditații la actualitatea Evangheliei

 

Deschidem, cu ajutorul lui Dumnezeu, o rubrică nouă. O încercare de a Vă pune la dispoziție gânduri despre actualitatea Evangheliei care nu, nu este o carte depășită istoric. Vom citi și medita împreună.

 

Drama Paternității

 

Duminica aceasta ni se așază pe suflet textul Evangheliei Fiului Risipitor (Luca 15. 11-32). O pildă, o poveste care străbate de 2000 de ani lumea. Nu seamănă cu nici o alta. Un tată și doi fii sub ochii Fiului Tatălui Ceresc. Hristos Domnul nu judecă, doar povestește. Rana tatălui. Împrăștierea fiului în desfrânări și ieftine plăceri. Absurda aroganță de om neînțeles a fiului rămas acasă. Pot bănui o bucurie ascunsă în inima acestuia din urmă, un soi de mediocru laș și cuminte de frică, dar deja spun ce nu spune Hristos. Ceea ce m-a făcut să gândesc însă mai adânc la Evanghelia aceasta a fost lectura unei cărți. Ioana Scoruș în dialog cu Ion Vianu (În definitiv..., Polirom, 2018). Am descoperit în reflecțiile acestui psihiatru admirabil om de cultură câteva cuvinte despre tată și despre paternitate. Scrie el: „Tatăl este al doilea personaj. Tu ești o replicare a mamei, adică apari din corpul ei, duci mai departe ceva care a fost întreg, iar tu devii un întreg care se deschide într-o parte. Tatăl însă este acolo, primul om cu care te întâlnești, nu cu mama te întâlnești, de mama trebuie să te desprinzi, cu tatăl însă te întâlnești. Este Celălalt, enorm, zdrobitor...” (p. 63). Poate că abia acum înțelegem dramatismul pildei oferite de Hristos, Fiul Tatălui, oamenilor, firii noastre ce-și rupe părinții pentru a se ivi în lume. Cererea de moștenire a fiului îl omoară pe tatăl din parabolă de două ori. O dată legal. Niciunuia dintre noi nu i se cuvine averea părinților noștri cât ei sunt în viață. Nu. Averea lor nu e un drept. Nu era nici în vremea aceea. Doar mort un părinte poate fi moștenit. A doua oară tatăl este omorât sufletește: ratase întâlnirea cu propriul său copil. Se întâmplă des și azi ca pruncii tăi să nu te vadă, chiar dacă ești mereu sub ochii lor. Să-ți judece viața doar cu atât cu cât cuprind în irișii lor luminoși, seducătorii lor ochi, cei care-ți motivează nesomnul și zdroaba, neliniștea, oftatul și efortul la muncă. Dinaintea lor nu ești nimic din toate acestea. Fiul cel risipitor își rănește tatăl pentru că nu-l vede. Vede doar averea sa. Putem bănui că avem de a face cu un tată ce-și crescuse cam singur copiii, ori care, la momentul dramei, era oricum singur. Fratele fiului risipitor nu-l vede nici el pe tatăl său. Putem bănui un rânjet de satisfacție în inima celui ce nu-și mai socotește fratele frate, ci doar fiu al tatălui său, pe care nu pare să-l mai socotească tată ci doar... jumătate de avere pierdută. Iar în jumătatea rămasă el este titular. Poate de aceea Mântuitorul insistă pe ideea iedului cerut de fratele fiului risipitor. Nu de la tatăl său avea de primit iedul, ci el, el ar fi trebuit să dea iedul, puțin din multul său. Un mult care era jumătate din mai multul tatălui său ce-și risipise de dragul feciorilor viața. Dar se vădește zgârcit, neputincios în a rupe ceva din al său. Cum ar fi înțeles oare tăierea vițelului celui gras? Unica avere ce-i rămăsese tatălui.

            Dar tatăl avea ascunsă în însăși paternitatea sa o avere ce nu s-a lăsat atinsă de ifosele fiilor săi. Tot în textul lui Ion Vianu aflăm că un tată nu este, ci devine: „El devine până la urmă ceea ce devine patriarhul Israel pe patul de moarte, adică acel ce te poate blestema sau care te poate binecuvânta. De acest atribut suprem nu scapi. Israel, cel de-al treilea patriarh al tradiției abrahamice, spune despre unii din copiii săi că au fost buni și-i binecuvântează, iar pe alții îi critică și blestemă. Cum va arăta o lume în care nu va mai exista această funcție paternă, pentru că funcția paternă este într-o eroziune extraordinară astăzi!” (p. 64). Cu alte cuvinte pilda aceasta este despre o lume care se dispensează de tată! Ca aceasta în care se insistă pe părinte1/părinte2 ori chiar pe lipsa totală a părinților în economia actelor civile. Lumea în care trăia Hristos era o lume în care lui Dumnezeu Însuși i se nega realitatea de Tată. Regi, funcționari, farisei, învățători de Lege și tot activul ideologizării religiei sufocau exact acest adânc de paternitate ce decurgea din Tatăl Ceresc. Nu putem fi tați pământeni agresând paternitatea lui Dumnezeu asupra lumii ce-i este avere împărțită nouă, tuturor. Sfântul Ambrozie este cel care scrie primul că orice tată din lume pe măsură ce-și împarte averea rămâne fără ea și cu cât are mai mulți copii cu atât acestora, fiecăruia în parte, le revine mai puțin. Doar Dumnezeu Tatăl cu cât își împarte Împărăția aceasta se dilată, ne cuprinde pe toți, mărindu-se partea de Împărăție ce ne revine fiecăruia, ca fiu al său duhovnicesc. Poate rezista lumea fără tați? Aceasta este întrebarea grea ce ne-o adresează astăzi Evanghelia. Chiar putem zdrobi la nesfârșit lumea în care trăim fără ca risipirea ei să ne coste? Pot trăi tații fără paternitatea rodind în dragoste pentru copiii lor? Poate părea întrebare falsă într-o lume în care masculinitatea este mereu prezentată ca  agresivă, obsedată de putere, rănitoare și ruptă de sensul creației. Iar pilda este rostită de Hristos Domnul, bărbat desăvârșit.

            La început de prag al Postirii lecția asumării paternității, așa precum tatăl îl va asuma spre Înviere pe Fiul Său. Semnul distinctiv al pedagogiei Dumnezeului Celui Viu că nu suntem singuri. Că Biserica este spațiul în care așteptăm și suntem așteptați, în care Dumnezeu este Tată egal cu Sine și pentru cei plecați în orizontul păcatelor și pentru cei rămași, uneori  cu o falsă cumințenie în suflet. A trăi Biserica înseamnă a-i accepta lui Dumnezeu paternitatea roditoare în faptele tale. Altfel îi ești întristare. Fie risipitor al darului fie zgârcit iconom al său. Hristos Domnul poartă în cuvintele pildei acesteia cheia trăirii cu bucurie a stării de fii. Nu robi ci fii ne vrea Dumnezeu. Robia ne-o asigurăm prin risipirea ori zgârcenia noastră. Întrebarea grea însă rămâne: va supraviețui lumea fără tați?? Merită să ieșim din clișee și să ne asumăm răspunsurile către care ne înclinăm viața. Cântarea Bisericii ne oferă un mod de asumare: „Bunule Părinte, depărtatu-m-am de la Tine, dar nu mă părăsi, nici nu mă arăta netrebnic împărăției Tale. Vrăjmașul cel cu totul viclean m-a dezbrăcat și mi-a luat bogăția; darurile sufletești le-am risipit ca un desfrânat. Deci sculându-mă și întorcându-mă către Tine strig: Fă-mă ca pe unul dintre argații Tăi, Cel ce pentru mine Ți-ai întins pe cruce preacuratele Tale mâini; ca să mă scoți de la fiara cea cumplită și cu haina cea dintâi să mă îmbraci, ca un singur Mult-milostiv”. Reîmbrăcați în haina omeniei noastre, Cerul ne stă  aproape.

 





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

salonul auto

turboclima

saltsib

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia