“Nu poate fi fericire fără libertate - scria N. Bălcescu - nu poate fi libertate fără putere şi noi, românii, nu vom putea fi puternici până când nu ne vom uni cu toţii într-unul şi acelaşi corp politic”.
     De aceea, în perioada care a urmat Revoluţiei de la 1848, eforturile vor fi concentrate în direcţia constituirii statului naţional, premisă existenţială a modernizării societăţii româneşti, a independenţei statale.
     Revoluţionarii români au înţeles, analizând raportul de forţe pe plan european din anii '60 ai secolului al XIX-lea că, într-o perspectivă apropiată, era posibilă doar unirea Ţării Româneşti şi a Moldovei, urmând ca unirea tuturor teritoriilor româneşti să se înfăptuiască ulterior, când împrejurările o vor permite.
     Lucrarea pentru unire a fost largă şi nestăvilită în rândul emigraţiei revoluţionare şi în sânul celor de acasă. Propaganda în Europa s-a desfăşurat cu tenacitate şi cu o rară abilitate, folosindu-se disensiunile politice şi concurenţa economică dintre Marile Puteri. Reprezentanţii acestora la Congresul de Pace de la Paris, din 1856, care a încheiat războiul Crimeii, erau informaţi în legătură cu dorinţele românilor, manifestându-se în mod diferit faţă de unire. Ne-au fost favorabile - fiecare din interese proprii - Franţa lui Napoleon al III-lea, Rusia, Sardinia, Prusia. Anglia încă nu era ostilă, au fost potrivnice înverşunate Austria şi Turcia, din motive lesne de înţeles. Ca atare, congresul a hotărât ca statutul definitiv al Principatelor să fie stabilit după ce locuitorii celor două ţări se vor fi pronunţat.
     Lupta pentru înfăptuirea unirii trecea în sarcina poporului român, hotărât să învingă orice adversităţi. Spiritele înaintate au antrenat în lupta pentru unire largi categorii sociale. Le canalizează mari personalităţi ca M. Kogălniceanu, Al. I. Cuza, V. Alecsandri, Costache Negri, Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu ş.a. Publicaţii ca “Timpul”, “Patria” (la Bucureşti), “Steaua Dunării”, “România literară” (la Iaşi), susţin cu tărie ideea unirii. Zeci de memorii, adrese, petiţii, dând expresie aspiraţiilor comune, luau drumul cabinetelor din Londra, Paris, Petersburg, Viena, Constantinopol, cu intenţia de a demonstra drepturile istorice ale românilor şi de a obţine, fie o modificare a punctelor de vedere potrivnice sau rezervate ale unor puteri, fie o acţiune mai hotărâtă din partea acelor cancelarii care erau de acord cu Unirea Principatelor.
     Starea revoluţionară ce domnea în acei ani în toate teritoriile româneşti ne este dovedită de mişcările de peste tot: ale grănicerilor de la Dunăre, agitaţiile ţărănimii, legătura strânsă între fruntaşii unionişti din emigraţie şi cei care cu temeritate activau în țară, numeroase ziare şi reviste, broşuri, foi volante, memorii şi petiţii din Moldova şi Muntenia şi din celelalte provincii româneşti - toate sprijinind activ cauza Unirii, acţiunile de contracarare a încercărilor separatiste ale boierimii conservatoare, sprijinite de Austria şi Turcia.
     În Transilvania, autorităţile habsburgice raportau la Viena despre agitaţia din rândul românilor de aici, lupta lor pentru drepturi naţional-politice şi sociale putând produce “urmări grave” pentru Austria. Se semnala că “în părţile sudice există deja reprezentanţi ai ideilor ultra-române”; vechii fruntaşi de la 1848: Iancu, Șaguna, Cipariu, Laurian, Bariţiu, Balint, Axente Sever nu-şi contenesc drumurile sau petiţiile către curtea vieneză pentru recunoaşterea drepturilor poporului român.
     Lupta pentru unire înscrie succese apreciabile în opinia publică europeană, în rândul unor influente cercuri politice şi diplomatice, fiind sprijinită cu sinceritate şi eficienţă de eminente personalităţi ştiinţifice şi culturale, de influente publicaţii franceze, belgiene, italiene, britanice. Tratatul de Pace de la Paris prevedea o comisie care să cerceteze starea internă a Principatelor, convocarea Divanurilor ad-hoc, adunări reprezentative care urmau să exprime dorinţa populaţiei cu privire la viitoarea organizare a Principatelor Române. În octombrie 1857, Divanurile ad-hoc de la Iaşi şi Bucureşti au votat hotărârile ce dădeau glas voinţei poporului român: Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia într-un singur stat, România; domn ereditar dintr-o dinastie europeană; autonomia şi garantarea drepturilor internaţionale ale noului stat; neutralitatea şi inviolabilitatea statului român; adunare reprezentativă şi constituţională; garanţia colectivă a Puterilor.
     Generaţia unirii s-a dovedit a fi la înălţimea misiunii sale. Comitetele electorale ale unirii, înfiinţate pretutindeni, explică poporului programul unionist: unirea Principatelor într-un singur stat şi sub un singur guvern, drepturi politice, libertatea comerţului, guvern reprezentativ şi o singură Adunare cetăţenească reprezentativă pentru interesele întregului popor, “Dorinţa cea mai de pe urmă a tuturor valahilor şi moldovenilor”, ce cu greu putea fi împiedicată “fără vărsare de sânge”, a înfrânt diversiunile reacţiunii interne şi a făcut să pălească dispoziţiile Convenţiei de la Paris (1858) care, exprimând jocul de interese al Puterilor Europene, prevedeau o Unire incompletă, ce nu corespundea aspiraţiilor de unire ale românilor.
     Poporul român a dorit o Unire temeinică, deplină, şi aşa a şi înfăptuit-o, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, la 5 şi 24 ianuarie 1859, ca domn în Moldova şi Muntenia - chezăşie de domnie dreaptă, de reforme înnoitoare, de legalităţi! Punând Puterile garante în faţa faptului împlinit, naţiunea română şi-a exprimat voinţa de a-şi rezolva singură propriile sale treburi.
     Însemnătatea acestui act istoric a fost covârşitoare pentru evoluţia ulterioară a naţiunii române, întrucât a creat structurile statului modern român, a stat la temelia cuceririi independenței şi a înfăptuirii unităţii naţionale depline. În toţi cei şapte ani de domnie ai suveranului integru şi pătruns de cel mai ales patriotism, Al. Ioan Cuza, alături de multiplele reforme, care au creat o ţară nouă şi cu viitor, o preocupare constantă au fost întărirea şi apărarea autonomiei ţării.
     În raporturile Principatelor Unite cu puterea suzerană, Turcia, vechii umilinţe fanariote i-au luat locul demnitatea naţională şi strădaniile evidente pentru dobândirea independenţei. Atitudine demnă şi fermă au adoptat domnul Unirii şi guvernele sale şi în raporturile cu marii vecini, Austria şi Rusia.
     Procesul statului independent român era în deplină desfăşurare, era expresia voinţei naţiunii române, de acum întemeiată.