Vuvuzele din lut, cu motive populare

Har Domnului, odată pe an ne mai dăm întâlnire în Piaţa Mare cu câteva fărâme de originalitate, cu oale, ulcioare, statuete sau alte obiecte de ceramică, făcute nu doar pentru a fi vândute, ci pentru a căra în spate, prin vremuri tulburi, confuze şi pestriţe mărturia unor îndeletniciri vechi, curate, ţinute în viaţă de talente native. Târgul Olarilor, trebuie să recunoaştem, devine de la an la an un câmp de bătălie din ce în ce mai înverşunată între cerere şi ofertă. Şi pentru că trăim într-o lume în care orice, de la valori adevărate până la chestiuni virtuale este supus transformării, interpretării, kitschizării, observăm cum ulciorul de demult, simplu, începe să capete tot soiul de împestriţări, ajustări cu chip modern, doar doar o fi pe placul consumatorului cu gusturi pervertite de tot felul de generaţii, mai PRO, mai contra. Din mulţimea de comercianţi, vreo şapte - opt creatori păstrează meşteşugul neatins de "cerinţele prezentului". În rest, kitschuri sau obişnuitele scrumiere trase parcă la indigo, fluiere din lut dătătoare de zgomote ţipătoare, mai lipseau vuvuzelele din lut, pictate cu motive populare şi-aveam o treabă pe cinste. A, era să uit: şi mingile de fotbal din lut, inscripţionate eventual World Cup 2010 - Africa. Zic unii că arta n-are limite, că mereu, orice e deschis transformării. Nu trebuie să fii expert în arta prelucrării lutului pentru a deosebi un kitsch ordinar de o creaţie autentică, ce poate fi un obiect cu mare valoare comercială, pentru că mai sunt şi oameni care n-au fost loviţi de valul înspumat al prostului gust. Am schimbat ieri câteva vorbe cu un creator din Maramureş, Daniel Leş, unul dintre acei meşteşugari care nu se tocmesc la preţ, pentru că îşi cunosc valoarea, unul dintre oamenii (din ce în ce mai puţini) care pun suflet şi culeg fericire din modelarea lutului. Omul mi-a confirmat ceea ce credeam de mai multă vreme, adică faptul că ne îndreptăm periculos şi repede către înstrăinare, că ne lepădăm de identitate, îmbrăcând orice zdrenţe cu denumiri şi croieli moderne. Târgul Olarilor e un fel de barometru: ne arată în fiecare an cu câte grade a crescut temperatura kitschizării. Şi, pentru a nu fi pe deplin tributari pesimismului, am putea spune că acelaşi Târg e o bătaie liniştitoare pe umăr, care ne spune să stăm cât de cât potoliţi, că tot a mai rămas câte ceva pur, neatins, din meşteşugurile străvechi. De fapt, ceea ce se întâmplă la Târgul Olarilor se întâmplă peste tot: problema rătăcirii identităţii (spuneţi-i naţională dacă nu vă temeţi de cuvinte mari) e una spinoasă, cu efecte devastatoare. Nu stărui pentru triumful brânzei de burduf asupra camembert-ului, e treba fiecăruia ce mănâncă, ce priveşte, numai că atunci când porţi prea multe chestii de împrumut uiţi ce-i al tău şi începe să te confunde lumea. Să nu te mai recunoască, să te privească gol. Degeaba îi vorbeşti de strămoşii care făceau şi dregeau, degeaba îndrepţi arătătorul către nişte ruine. Degeaba..