Uneori, Dumnezeu ne pare nedrept

Dacă de la extaz la agonie e doar un pas, nici din infernul teatrelor de război până în Paradis nu e cale lungă. După ce ne-a adus crâmpeie din zonele de conflict, după ce ne-a făcut părtaşi la suferinţa victimelor naturii dezlănţuite, după ce ne-a oferit mostre de realitate crudă, jurnalistul Mile Cărpenişan s-a oprit pentru o secundă de veşnicie, să-şi tragă sufletul. Mult prea devreme. În general, jurnalistul e perceput ca o unealtă pusă în slujba judecăţii strâmbe, ca un deformator al realităţii. Paradoxal, această unealtă face legătura între fapte, evenimente, greşeli, succese şi public. Săpătura acestei unelte hulite e devorată ceas de ceas, zi de zi, de cei care pronunţă cuvântul "jurnalist" cu acel dispreţ ce veghează în mintea suferinzilor de superioritate. E drept, uneori reporterii zeloşi trag de sâmburele de adevăr ca de caşcavalul prăjit, pentru a depune pe altarul senzaţionalului, nişte subiecte aducătoare de remuneraţii sporite. Depinde de fiecare consumator de presă, în ce fel reuşeşte să zărească sâmburele de adevăr. Din fericire, nu toţi jurnaliştii sunt în sclavia senzaţionalului. Mile Cărpenişan era unul dintre acei oameni care-şi fac meseria din pasiune, fără a rotunji un subiect cu adaosuri menite să smulgă un surplus de audienţă. Şi nu spunem asta doar pentru că el nu ne va mai transmite din mijlocul oamenilor ce au simţit gustul amar al vieţii, ci pentru că pur şi simplu asta credem. Ori de câte ori un jurnalist agaţă condeiul, microfonul sau camera de filmat în cui pentru totdeauna şi ia calea unei lumi despre care se spune că ar fi mai dreaptă, publicul se opreşte pentru câteva clipe din a critica şi pare să înţeleagă rostul acestor oameni. Apatia criticii se termină însă la fel de brusc precum a apărut, iar jurnaliştii redevin acei oameni răi, fără de care, după cum spuneam, în mod paradoxal, cititorii şi telespectatorii nu pot trăi. Desigur, jurnalistul nu e înger, dar nu e nici demon. Nu e mai rău decât cei despre care scrie sau vorbeşte; e doar acel rău necesar, fără de care comunicarea, aerul societăţii, n-ar fi posibilă. Jurnalistul suportă multe: să fie supranumit "găozar", să i se smulgă aparatul de fotografiat, camera de filmat, să i se pună în cârcă fel şi fel de interese. N-o să împărţim aceşti oameni în buni sau răi, pentru că oamenii, în general nu sunt etichetaţi strict cu aceste noţiuni lovite de relativitate. Vom spune doar că Mile Cărpenişan a fost un model de jurnalist. Avea ceva fără de care în nicio meserie nu poţi excela: pasiune. Vecină cu talentul, pasiunea i-a transformat numele în renume. Renumele a contat doar pentru noi, cei pe care Mile ne-a purtat prin locurile în care jalea, moartea sau bucuria dogoreau atât de străin. Nu l-au răpus vreun glonţ rătăcit prin câmpurile de bătălie, nici vreo capcană, nici viiturile nebune, nici incendiile, ci nedreptatea vieţii, întruchipată de boală. L-a răpus ceea ce răpune orice lucru bun: un război inegal. Noi, cei care am rămas să mai zăbovim pe acestă lume, îi mulţumim pentru că ne-a făcut puţină lumină cu focul pasiunii, pentru că ne-a făcut să vibrăm sincer la suferinţe semenilor. Uneori, Dumnezeu ne pare nedrept, dar probabil e nevoie şi-n Ceruri de profesionişti..