Tribuna
Un foc, un duș rece
Dragoş BAKO
1712 vizualizari

Europa e mistuită de focuri. De focul unei campanii electorale pentru Parlamentul European, cu toate ingredientele ipocrite, de focul luptelor pentru influența unor state asupra altora, de focul nemulțumirilor europenilor de rând, de focul mocnit al unei crize economice, care stă să devină vâlvătaie, iar, peste toate, de focul de la Catedrala Notre-Dame. Indiferent de cauzele incendiului, de sâmburele întâmplător ori pus la cale, distrugerea parțială a edificiului simbol al Franței, al Europei și chiar al lumii e o lovitură încasată pe nedrept de identitatea creștină. Simbolul Parisului nu e turnul Eiffel, după cum ar crede unii, care se chinuie să se imortalizeze în fața mastodontului metalic, ci Notre-Dame, martoră la aproape un mileniu de istorie zbuciumată. Preocupați să ridice false catedrale în care să se slujească interese meschine, mai marii sforari ai Europei, care turuie robotic despre valorile europene, par să se fi înstrăinat cu totul de acestea. Incendiul de la Notre-Dame ar trebui să fie un duș rece, care să reamintească Europei că fundațiile, pilonii pe care stă nu sunt nicidecum jocurile politice, afacerile transnaționale și perfidele cârdășii interstatale, ci edificiile spirituale precum Notre-Dame. Am văzut francezi rugându-se laolaltă în timpul incendiului, într-un gest de solidaritate pe care, din păcate, doar nenorocirile de proporții îl mai pot activa. Știrea nu e că a ars o construcție, care atrăgea milioane de turiști, ci că a fost afectat un simbol, o venă a civilizației europene. Cei din generațiile viitoare, care vor vizita catedrala refăcută, vor citi pe plăcuțe că ea a ars în 2019, în săptămâna de dinaintea Paștilor și că a fost reconstruită cu fonduri strânse dintr-o colectă mondială. Porțiunile reconstruite nu vor mai fi însă părți din Notre-Dame, ci doar niște cosmetizări făcute în vremuri mai tulburi decât cele ale secolului XII. Îmi amintesc că o dată intrat în Catedrală, după isprăvirea unei cozi ce se întindea pe vreo două sute de metri, fusesem pătruns de un sentiment de bine, de un amestec de trăiri pe care le ai în biserică și în muzeu. Parcurgând panourile ce relatau amănunțit istoria Catedralei, se intensifica emoția, aceea dată de conștientizarea faptului că pășești pe istorie, că respiri aerul pe care l-au respirat oameni însemnați, că privești vitralii ce au privit momente mari. Notre-Dame era mare, nu pentru că ar fi fost întinsă, lată și înaltă, ci pentru că te făcea să te simți mare. Azi, Panteonul de la Roma, Colosseumul, Big Ben, Westminster Abbey, Sagrada Familia sau Acropole sunt mai mult obiective turistice ce servesc drept decor pentru selfie-uri ce sfârșeșc în postări pe rețelele de (a)socializare. În realitate, Notre-Dame și toate cele mai sus pomenite, plus multe altele sunt arterele și plămânii civilizației și spiritualității europene. O realitate pe care politrucii smintiți ai zilelor noastre, captivi ai unor ambiții și interese meschine o ignoră cu determinarea unui sinucigaș. 

  





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

targul de cariere

classic junior festival

Vacanta Eurotrip
espressor
paltinul
info
turboclima
Licitatie publica

accentmedia