După cum v-am promis ieri, vă voi relata o întâmplare petrecută recent într-un cartier nou din Sibiu. Colegul meu, Răzvan, fotoreporter, tocmai se pregătea să facă nişte poze, care aveau să ilustreze un articol, când, de sus se prăvăli asupra lui o voce iritată. Din balconul unui apartament al unui bloc nou, un „gospodar” se răsteşte la el, invocând, aşa cum îi şade bine unui viteaz, „scârbavnicul mădular” pe care presupunem că îl deţinea îndărătul prohabului: „Ce...mea faci poze acolo?”. Civilizat, colegul meu îi spune unde lucrează şi, în ciuda întunericului de afară, încearcă să-l lumineze pe guraliv, explicându-i că pozează un drum public. Numai că, uneori, explicaţiile, oricât de simple şi logice ar fi, se izbesc neputincioase de stânca neînţelegerii unora. Din balconul care-i dădea sentimentul că e un tip aflat la înălţime din toate punctele de vedere, locatarul furios continuă să-şi strige nemulţumirea pentru o acţiune care nu-l afecta cu nimic. Incidentul e emblematic pentru un anume tip de comportament paradoxal, prin care unii tânjesc brusc după intimitate, în momentul în care văd un aparat de fotografiat, dar îşi prezintă pe reţelele de socializare fiecare pas pe care îl fac şi care trebuie împărtăşit întregii liste de prieteni. Intimitatea e luată la şuturi atunci când se încinge grătarul în faţa blocului, când urlă maneaua peste şapte scări (era să spun şi tot atâtea parcări, dar nu e cazul), când dai indicii cât se poate de clare în legătură cu locul în care te afli, dar te loveşte foamea discreţiei atunci când ţi se pare că cineva invadează teritoriul pe care îl credeai al tău, tu fiind un rege al întinderilor din cartier, un latifundiar închipuit. Episodul pe care vi l-am relatat pe scurt şi cu oarecare zgârcenie în materie de replici colorate mi-a amintit de interpelarea clasică a multor „paznici” ai domeniului public: „Alo, domnu’! Nu aveţi voie să filmaţi aici!”. În realitate, atâta vreme cât eşti pe domeniul public, poţi filma, poza orice, cu excepţia unor obiective militare ori cu regim special. Cum deocamdată carosabilul, blocurile, parcurile sau clădirile mai mult sau mai puţin îngrijite din oraş nu sunt nici baze militare, nici depozite de focoase, nimeni nu te poate împiedica „să le tragi în chip”. Nici măcar sfătoşii, plini de importanţă, care sunt foarte secretoşi când nu e cazul şi expansivi din calea-afară în cea mai mare parte a timpului. După cum spuneam şi ieri, mulţi sunt stăpâniţi de sentimente contradictorii. Se tem de orice închipuită imixtiune în viaţa lor privată, în timp ce îşi duc traiul într-un mod cât se poate de public, pe reţele de socializare şi de gălăgios în faţa blocului, în curte, în parc, etc. Până la urmă, e şi asta una dintre faţetele debusolării ce ia în prizonierat societatea românească.