Sindicatele argaţilor

Straşnică mişcare sindicală are patria şi tare-i mai place să tachineze nimicul. Cetele de sindicalişti, în frunte cu căpeteniile care-i conduc spre culmile abisului au pornit încă de la începutul săptămânii să protesteze faţă de tăierea lefurilor şi anunţatele disponibilizări, motivându-şi acţiunile prin apropierea vârfului cuţitului, de os. Ai zice că-i mişcare sindicală, că se cutremură nemulţumirea pe străzile Capitalei şi pe cele ale capitalelor de judeţ. Nu-i chiar aşa, pentru că picătura care - chipurile - a umplut paharul e din cale afară de sterilă, e apă chioară, cu care nici cei mai naivi din fire nu se pot îmbăta. Respectând cu sfinţenie orarul stabilit pentru proteste, vitejii sindicalişti au venit, au fluierat, au mârâit, după care s-au întors la locurile de muncă. O fi fost miting? O fi fost doar o plimbare în aer liber şi o defulare a frustrărilor acumulate peste vară? O fi fost doar o frângere a monotoniei? Câte ceva din toate, mai puţin din ceea ce înseamnă cu adevărat un protest. Nici ameninţările profesorilor cu neînceperea anului şcolar n-au mai avut puterea să se ridice din ţărâna seacă a nemulţumirilor, aşa că, acel câr - mâr inofensiv cu care ne obişnuisem în toamnele precedente nu ne-a mai tulburat liniştea. Funcţionarii publici au amintit ceva de-o grevă, dar şi asta, e tot cu program. Adică, facem grevă între orele cutare şi cutare, după care ne reîntoarcem la treabă, mestecându-ne iar şi iar nemulţumirea. Aceleaşi acţiuni de protest domestic pot fi trecute şi în dreptul poliţiştilor, medicilor sau altor categorii obligate să deconteze factura crizei. O privire fugară în ogrăzile ţărilor cu ceva vechime în acţiunile de protest scoate la iveală faptul că la noi, mişcările sindicale sunt un fel de joacă de-a v-aţi ascunselea, că nici atunci când decretăm că paharul s-a umplut nu suntem în stare de altceva, decât de guiţat steril. Ce i-ar determina pe cei cărora protestatarii de lapte le reproşează măsuri să-i bage în seamă? Nişte lozinci prăfuite ce amintesc de anii 1990 - 1991, când mai exista ceva din entuziasmul mişcărilor de stradă? Popularea unei pieţe cu zece mii de oameni care, după ce strigă de câteva ori "Jos!" se îndreaptă frumuşel spre casă? Câte greve de proporţii s-au făcut în România, pentru ca cei din administraţia centrală să-şi pună, măcar pentru o secundă, întrebarea: "Oare nu-i groasă treaba?"? Ce respect aşteaptă din partea aceloraşi autorităţi nişte oameni care nu ştiu să impună respect şi pentru care a îngenunchia stă în puterea obişnuinţei? Nu cumva bătaia de joc reclamată de nemulţumiţi îşi trage seva din lipsa de reacţie a celor ce-şi spun, cu prea mare uşurinţă, sindicalişti? Ştiu, ştiu, ştiu, liderii de sindicat sunt de vină. Numai că pe acei lideri de sindicat nu i-am pus nici eu, nici dumneavoastră în fruntea eternilor batjocoriţi. Când umbli cu jumătăţi de măsură, când faci compromisuri, când te înjoseşti, când te tragi de şireturi cu propriul viitor, n-ai niciun motiv să aştepţi ca cei cărora le-ai arătat toate aceste hibe să te trateze cu respect, ca pe un cetăţean şi nu ca pe un argat..