Poate că privim cu jind la clasamentele în care Bucureştiul şi Cluj-Napoca ne-au întrecut în privinţa câştigurilor salariale şi a nivelului de trai, dar avem cel puţin două motive de consolare. Unu: preţurile apartamentelor din Sibiu se apropie la mustaţă de cele practicate în Bucureşti. Doi: traficul rutier devine, pe zi ce trece, un coşmar din care nu te mai pot scoate nici cunoaşterea rutelor ocolitoare, nici abilităţile de a te strecura printre coloanele infinitului calvar. Dacă te nimereşti între 7 şi 8.30 sau 16-17.30 prin oraş, vei înţelege de ce spunem că Sibiul seamănă tot mai mult cu Bucureştiul, din punctul de vedere al traficului rutier sufocat şi sufocant. Erai un bun cunoscător al străduţelor puţin circulate, al rutelor ocolitoare şi încă ai impresia că astfel poţi dribla zecile de minute pe care trebuie să le petreci în coloană? Infailibilitatea ta în materie de scurtat trasee şi fentat aglomeraţia din oraş a apus pe măsură ce Sibiul s-a umplut de maşini şi de sensuri unice, străjuite de o parte şi de alta de parcări veşnic ocupate. Aceeaşi situaţie o întâlnim şi la Cluj-Napoca, dar acest lucru nu ne încălzeşte cu nimic, nu ne înapoiază timpul pierdut în trafic. Ce e de făcut? Unii spun că ar trebui realizat un studiu de trafic şi, apoi, regândite sensurile unice şi restul măsurilor ce ar putea fluidiza circulaţia. E o idee care, chiar dacă ar fi pusă în practică, nu credem că ar putea produce minuni, deoarece străzile sunt tot acelea şi nu le poţi lărgi ca pe nişte benzi elastice. Infrastructura rutieră a oraşului e neputincioasă în raport cu dorinţa de a avea cât mai multe maşini, de a merge pe patru roţi, chiar şi până la chioşcul din colţul străzii. O rezolvare mai aproape de realitate ar fi mersul pe jos, pe distanţe scurte, folosirea mijloacelor de transport în comun, utilizarea aceluiaşi autoturism de către membrii unei familii care merg în aceeaşi zonă (când mama, tatăl şi fiica pleacă spre acelaşi cartier al oraşului, fiecare cu maşina sa, traficul e mai greu cu trei piese). Şi dacă tot am descoperit latentul spirit ecologist din noi, am putea lua şi bicicleta de coarne; e drept, pentru asta ar fi nevoie şi de nişte piste sigure, bine delimitate, nu de câteva dungi vopsite care, de multe ori, sunt ignorate voit sau involuntar, de conducătorii auto. Carevasăzică, rezolvarea e undeva între voinţa noastră şi a autorităţilor, ea nedepinzând exclusiv de una dintre părţi. Dar, până la amenajarea parcărilor,  ce ar mai elibera străzile (lucru care nu se poate face cât ai bate din palme), până la apariţia adevăratelor piste pentru biciclişti ori până când se vor reconfigura anumite trasee, rămâne în sarcina fiecăruia dintre noi să găsească soluţii pentru a evita încărunţirea şi creşterea părului prin căciulă, în trafic.