Săraci, săraci, dar dispreţuiţi!

Nu ştiu ce înţeleg guvernanţii de ieri sau cei de azi prin umilinţă, dar, în cazul în care desluşirea termenului li se pare un demers anevoios, o privire către ceea ce se întâmplă în sistemul Educaţiei cred că e suficientă. Nu vorbim despre eternul vis de mărire a salariilor profesorilor, despre procentele alocate din PIB sistemului care, în fond şi la urma urmei, croieşte pilonii viitorului, ci despre umilinţele la care sunt supuşi de ani buni profesorii, indiferent dacă frâiele ţării erau ţinute de mâini şi capete - teoretic - de dreapta sau de stânga. Mai dureros decât salariul mizer este tratamentul de care dascălii, buni sau răi, mai mult sau mai puţin pregătiţi, au parte în fiecare anotimp, cald sau rece. Interminabilele ameninţări cu greva urmate de un râs în nas venit dinspre ministerul de resort, dublat de un "Hai sictir" slobozit pe uşa Ministerului de Finanţe, promisiunile făcute după modelul prostirii cu bucăţica de zahăr a căţeilor înţărcaţi, aruncă asupra profesorilor boarea dispreţului, mantia umilirii, caricatura ridicolului. Câtă vlagă poate avea respectul elevului Ionescu din clasa a zecea faţă de profesorul de la catedră, atâta timp cât jurnalele de ştiri vorbesc săptămânal despre cererile profesorilor, prezentându-i pe aceştia drept nişte milogi ce stau cu mâna întinsă la uşa fiecărui guvern? Chiar dacă nu-l va dispreţui, probabil că îl va privi cu milă, ca pe un amărăştean mereu trist, cu buzunarele veşnic goale. Durerea e că cel către care se îndreaptă compasiunea elevului, profesorul, ar trebui să fie vizitiul caleştii ce-l poartă pe Ionescu şi pe ai lui spre tărâmurile devenirii. Cum se va impune dascălul în faţa învăţăcelului, după ani şi ani de compromitere a imaginii sale, după aruncări repetate în derizoriu? Şi pentru că orice tort are nevoie de o cireaşă, acum vine şi domnul Funeriu cel ministru să explice suflării româneşti cum stă treaba cu Educaţia asta de-o reformează dumnealui până la prăsele. Adică tot ce a fost până acum era nasol şi vine el, Daniel Funeriu, salvatorul, să pună căruţa pe roţi. Ce înseamnă asta? Nu cumva tot o notă de dispreţ? Câţi profesori a consultat ministrul în problema reformării învăţământului? Vorbesc despre profesori obişnuiţi, nu despre reformatori de curte, precum domnul Miclea Mircea. Şi dacă ne gândim încă doi metri, ce mari competenţe manageriale îl recomandă pe domnul Funeriu? Că în afară de vorbirea aia sacadată, privirea fixă şi nişte propuneri mai mult decât discutabile, n-am sesizat nimic demn consumat atenţie la domnul ministru. Probabil fără să-şi dea seama, fiecare dintre cei care s-au aşezat în scaunul de ministru al Educaţiei în ultimele două decenii a reuşit să banalizeze imaginea dascălilor până la gradul zero, făcându-i totuna cu truditorii pe a căror conştiinţă şi pe ai căror umeri nu apasă vreo responsabilitate crucială. Repet: nu lefurile mici în sine sunt problema celor care încearcă să lumineze minţi, ci halul în care sunt trataţi, umilinţa publică pe care trebuie să o îndure, stigmatizarea furnizată de fiecare regim politic. Dar cine se mai gândeşte la astfel de trăiri, în vremuri în care mirosul cetinei de brad se amestecă cu duhoarea bălegarului, iar rezultatul e vândut drept parfum la modă?