Protestul şi dansul pinguinului

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de mişcarea sindicală, de planurile măreţe de protest, mă veselesc peste poate şi mă simt ca la un film cu Stan şi Bran. Poate vor crede unii că fac vreo trimitere la domnul Bogdan Hossu, mare căpetenie sindicală (mai mult la stat decât la sfat), deoarece rolul pe care-l joacă aduce destul de mult cu cel al comicului american, mă refer la Oliver Hardy, cunoscut publicului larg sub numele de Bran. Să zicem că fac. Pentru celălalt comic, Stan, alegeţi dumneavoastră un personaj cu trăsături aparent sindicale; poate domnul Marica, poate Iacob Baciu sau Aurel Cornea, nu contează. E drept, comedianţii noştri nu cad de pe scară, nu calcă în ligheanul cu ciment, nu li se rup pantalonii în fund, dar execută nişte lovituri cu stângul în dreptul, nişte palme pe obrazul supuşilor şi nişte piruete contradictorii, de toată frumuseţea. N-am înţeles de ce se cheamă la noi adunările în diferite pieţe, mişcări sindicale. E drept - de-acum - celebrul dans al pinguinului se desăvârşeşte prin mişcare, dar de unde şi până unde să faci vreo legătură între ţopăială şi chestii sindicaliste? Nu mi-a fost dat niciodată să văd o adevărată mişcare sindicală în România şi sunt convins că nici viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat nu-mi va oferi vreo ocazie în acest sens. Ameninţări cu ieşitul în stradă, cu întreruperea activităţii, cu făcut şi dres: astea-s ingredientele eternelor planuri răspândite din când în când de trompetele autointitulate sindicale. Se spune că de vină ar fi căpeteniile, care, la ceasuri de taină şi în locuri la fel de tăinuite, cad în păcat cu cei în faţa cărora ar trebui să apere interesele celor pe care-i păstoresc pe pajiştile arse ale sindicalismului. Istoria post - decembristă (nu post - revoluţionară) ne-a învăţat că de pe capra căruţei sindicale poţi ajunge bine, ministru, şmecher cu notorietate, ce mai, că e o rampă de lansare. Cum nu-i loc să se lanseze tot sindicalistul de rând pe orbita decenţei, se cheamă că marea majoritate, adică ăia - chipurile - reprezentaţi stau de fiecare dată câte o tură, promiţându-li-se mereu că vor muta data viitoare. Bun. Am stabilit că ele, căpeteniile sindicale, Cont Gras, Vorbă Goală, Ţeapă Lungă sau Îngheaţă Apa sunt nu cu fundul în două bărci (vă rog să nu încercaţi vreun exerciţiu de imaginaţie care să-l includă pe domnul Hossu, că nu răspund pentru eventualele traume psihice), ci într-una, alta decât aia în care plutesc interesele sindicalistului de rând. Cine-l opreşte pe acesta să nu se mai lase reprezentat de tot felul de şmecheri cu oportunism la purtător? Cine-l opreşte să nu se prindă în dansul pinguinului în ziua anunţatului miting de amploare? Desigur, e foarte simplu să arunci vina pe o gaşcă de băieţi descurcăreţi care te-au făcut la buzunare, la interese şi se bat pe burtă cu cei de la putere, oricare ar fi ei. Simplu şi comod. Dincolo de această atitudine strămoşească se întind ţinuturile virgine ale răbufnirilor sănătoase. Aşa armată, aşa căpetenii, de unde altă situaţie?.