Pieptănatul babelor

Deşi nu e pomenită în niciun calendar, nu adună consumatori de mici, bere sau muzică populară la un loc, sărbătoarea pieptănatului babelor la români există din cele mai vechi timpuri. Aş spune chiar că e perpetuă, ca şi incendiul pe fondul căruia se destrăbălează. De nenumărate ori, atunci când vâlvătaia lumina mai abitir ţărişoara, babele cu demnităţi căpătate pe linie de partid ne-au demonstrat că ştiu să-şi pieptene şuviţele încărunţite ori buclele vopsite. Două exemple de asemenea îndeletniciri ne-au atras atenţia la sfârşitul săptămânii trecute. Pe de o parte, tămbălăul provocat de nişte declaraţii bezmetice ale unor reprezentanţi ai secuimii, care-şi lălăiau refrenul demodat cu autonomia, a reuşit să ocupe o mare parte a jurnalelor de ştiri şi să scoată din casă analiştii care au dat fuga să tragă un comentariu la botul calului, din picioare, în faţa tejghelelor ce alcătuiesc decorul studiourilor de televiziune. Funar, Vadim şi alţii, ceva mai moderaţi şi cu oiţele pe-acasă au dezbătut problema de-a lungul şi de-a latul ei, de parcă pretenţiile de autonomie din Harghita şi Covasna ar putea să-şi găsească vreodată împlinirea. Am asistat la hălăduiri graţioase pe câmpiile ipoteticului, un ipotetic dat însă ca certitudine apocaliptică. Să fim serioşi: ce autonomie, ce teamă că s-ar putea şubrezi integritatea teritorială a ţării? Poveşti. Subiecte numai bune de distras atenţia, de reglat conturi politice şi regionale şi nimic mai mult.
La fel de multă atenţie a curs şi pe apa ce poartă ideea de schimbare a Constituţiei. S-a bătut multă monedă pe întâlnirile pe care preşedintele le va avea cu reprezentanţii partidelor parlamentare, nişte întâlniri formale, pentru a pune de-o schimbare a legii supreme, ciufulită şi aruncată de atâtea ori în derizoriu. Azi, 15 martie 2010 se urneşte procesul de modificare a Constituţiei, pentru ca parlamentarii să fie mai puţini, iar Parlamentul să aibă o singură odaie. Musai, azi, chiar dacă avem alegeri parlamentare doar la sfârşitul lui 2012, adică peste aproape trei ani. E ca şi cum am pune apă la fiert azi, pentru ciorba de săptămâna viitoare, în condiţiile în care suntem cu urechile lungite de foame, iar ghiorăitul maţelor e sunet de fundal. Da, e bine că se vor subţia rândurile aleşilor (deşi asta nu e o garanţie că, mai puţini fiind, vor fi şi mai eficienţi), dar mai e atâta amar de vreme până când dezideratul poate intra în pâine. Deocamdată, trecem printr-o perioadă de un gri cum n-am mai văzut vreodată. Pentru pensii, salarii, disponibilizări şi alte bube sociale şi economice ar trebui să se strângă la sfat preşedintele, guvernanţii şi parlamentarii, nu pentru obsesii aruncate pe post de momeală, de cântec trâmbiţat pentru a muta atenţia de la adevăratul dezastru. Dar asta ar însemna ca nişte cutume să se cutremure, ca babele de la care avem aşteptări ce ţin de profesia pompierilor să nu îşi mai treacă pieptănul prin păr, ci să încerce să stingă focul, doar-doar s-o mai salva câte ceva din acareturi. Ceea ce e prea mult, dat fiind faptul că la noi cutumele sunt sacre..