Pensii, salarii, miniştri şi vremuri sexy

Mi-a spus ieri cineva din redacţie un lucru care a sunat tare straniu: "Am văzut la ştiri nişte imagini cu nişte pensionari. Am avut senzaţia că văd privirea tristă a elefanţilor de la circ". Unora li se va părea puţin forţată comparaţia, dar cred că observaţia pe care am reprodus-o are ditamai sâmburele de adevăr. Aş adăuga privirilor pensionarilor, privirile profesorilor, ale unor funcţionari sau ale medicilor, toate asemănate cu tristeţea din căutătura animalelor ce fac deliciul publicului venit să vadă reprezentaţia de la circ. Pe elefantul de la circ nu-l doare nici punctul de pensie, nici faptul că nu-i ajung banii pentru medicamente sau că peste câteva luni poştaşul nu va mai avea ce să-i aducă în ziua binecuvântată a pensiei. Îl doare poate că nu e liber, că nu se poate plimba când vrea şi unde vrea, că trebuie să se întoarcă mereu în aceeaşi cuşcă, iar a doua zi să o ia de la capăt. Ce i-ar putea durea pe dascăli sau pe cei care aşteaptă de la fiecare guvernare o mână de procente în plus la pensie? Ei, lista ar fi lungă, dar cred că în capul ei putem aşeza, pe un jilţ, dispreţul. Ăsta doare al naibii de rău, cu atât mai mult, cu cât e cronicizat. Nu am făcut o obsesie din soarta pensionarilor, a profesorilor sau a medicilor, dar tratamentul aplicat acestor categorii de fiecare dintre miniştrii care şi-au aşezat dosurile pe scaunele ministeriale din 1990 încoace, capătă nuanţe maladive. S-o luăm metodic: există prezent fără trecut? Nu. Am fi fost azi aici dacă cei care sunt azi pensionari n-ar fi existat? Nu. Este sănătatea unui popor înrudită cu continuitatea? Este. Vasăzică au şi medicii ăia rolul lor. Formează şcoala generaţia de mâine, adică pe cei care ne vor asigura nouă o pensie? Teoretic, da. Avem aşadar trei elemente vitale în povestea lui mâine şi poimâine? Le avem, dar pe hârtie. În realitate, Sănătatea, Educaţia şi pensiile sunt domeniile de sacrificiu, cobaii pe care fiecare neavenit îşi testează rodul profesionalismului eşuat. Mereu salariile profesorilor s-au situat sub limita decenţei, medicii (mă refer la cei mai tineri) sunt plătiţi la nivelul femeilor de serviciu ale marilor companii de stat, iar pensionarii dau banii de pâine pe medicamente, dorm cu paltoanele pe ei, iar acum, celor care au pensii sub o mie de lei, domnul Vlădescu cel sexy (n-am spus-o eu, ci am dat de catalogare într-un ziar) vrea să le mai tragă o taxare pe bruma de bănet. În tot acest timp, oamenii de casă ai partidelor care fac cu schimbul la putere n-au încercat senzaţia strânsului curelei, metodă recomandată cu atâta căldură de un an şi mai bine, de către domnul Boc. Ei, oamenii de casă, voinici pe care te poţi baza la nevoie sunt răsplătiţi cu funcţii, prime, remuneraţii fălcoase şi, în general, tot felul de chestii care îi ajută să creadă că de fapt criza asta despre care se tot vorbeşte, e o mare gargară.