Părinţii copiilor ce n–au ajuns părinţi

Poate că mulţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc de cântecele lui Cristian Paţurcă, de "Imnul golanilor", de "Jos comunismul" sau "Mi-e greu titlul de erou", piese ce au ars în 1990, în flacăra din Piaţa Universităţii. Am ascultat ieri câteva dintre piesele astea, după ce văzusem la televizor o emisiune în care se vorbea despre invincibilele şpăgi, licitaţii aranjate, cumetrii pecetluite de daruri din bani publici şi multe alte manifestări din aceeaşi gamă. Am trecut aşadar de la manifestările de hienă la cântecele care vorbeau despre morţii de la Revoluţie, despre "golanii" care tulburau "liniştea şi ordinea" din Bucureşti în 1990, spre nemulţumirea oamenilor "de bine" care votaseră în majoritate covârşitoare un buchet de trei trandafiri, din spatele căruia le zâmbea... un zâmbet larg. Indiferent că a fost revoluţie, că a fost lovitură de stat, morţii rămân morţi, o mulţime de părinţi n-au apucat să-şi mai vadă copiii părinţi. Pentru ce? Pentru ca azi să se uite la un televizor color, chiar la o plasmă, să-i vadă pe Videanu, Patriciu, Berceanu, Udrea, Hrebenciuc şi alţii cum fac şi desfac, cum udă florile capitalismului de seră. Ne-am obişnuit să ne amintim de morţii de la Revoluţie doar între 16 şi 22 decembrie, când ne înghiontesc pornirile comemorării. Apoi uităm de ei şi ne întoarcem la cei care azi se pot rătăci în nenumăratele odăi ale nenumăratelor vile. M-am întrebat ce-o fi în sufletul unui părinte care aprinde lumânări la mormântul copilului mort în decembrie 1989, când vede că azi, după două decenii de la momentul în care speranţa românească atinsese punctul culminant, tupeul, ignoranţa şi dispreţul pentru omul de rând tind către legiferare. Ce-şi spune părintele unui copil răpus acum douăzeci de ani de un glonţ tras de nu se ştie cine, când vede că efectul sacrificiului fiului sau fiicei e nul? Nu vreau să fiu patetic, nu-mi place să ţes drame şi poveşti lacrimogene, dar cred că uneori ar trebui să ne punem fiecare în locul acelor părinţi care n-au apucat să-şi vadă copiii părinţi; şi când spun "să ne punem" îi includ pe toţi cei care, de-a lungul timpului, au pus umărul la transformarea ţării într-un soi de talcioc sinistru. Desigur, e doar un exerciţiu imaginar, pentru că foştii şi actualii diriguitori ai banului public sunt prea ocupaţi pentru a încerca senzaţii stânjenitoare, care nu desemnează nici câştigători la licitaţii, nici firme ale prietenilor care să execute lucrări finanţate după modelul bumerang. S-ar chema aşadar că cineva a luat plasă. Când iei plasă de la o precupeaţă care te fură o jumătate de kilogram la cântar, mai treacă-meargă, înjuri stufos şi mergi mai departe. Când paguba se traduce printr-o existenţă înşelată la cântar, e mai mult decât plasă. Iar dacă instrumentul de măsură, cântarul, rămâne funcţional şi după eroarea asta şi este întrebuinţat fără remuşcări, cred că într-adevăr, avem de-a face cu o dramă ce-şi toarce nestingherită viaţa.