logo
Nevoia de România
Pr. Constantin NECULA
72472 vizualizari
Nevoia de România

Am stat în cumpănă. Descumpănit. Fără a voi să-mi rănesc prietenii, angajați sau nu politic, voi face abstracție de ei. Mă uit însă în ochii oamenilor și doare, doare cumplit. Nu voi face nici o aluzie politică dacă spun că s-a rupt România, că suntem în greaua încercare de a ne răni și ucide între noi prin cuvinte, atitudini și indolență în raport cu bunul simț.

E vorba de oameni azilanți în propria Țară și Cultură, de răniți într-un vertij fără sens al unei unități atât de fragile încât aproape că nu o sărbătorim. Nu-mi găsesc cuvintele. Alerg spre istoria noastră centenară și aflu un aliat în exprimare.

Octavian Goga, la 1916, publica la București la Editura C. Sfetea, volumul de poezii „Cântece fără Țară” (156 pg.). Scria, în fața unei neutralități ce-l înfrigura sufletește, la 15 februarie 1916: „Recitesc aceste pagini întunecate înainte de a le da la tipar. Ele s-au desprins pe rând din frigurile neutralității, din așteptarea zadarnică de-un an și jumătate în orașul vesel al Bucureștilor. Credeam că nu vor mai vedea lumina zilei și că, desmințite de realitate, vor rămâne în sertar pe veci, certificate intime ale unui sbucium care s-a stins- „testimoni del perir mio lento” - cum spune atât de frumos poetul italian. Acum însă când atmosfera de moleșeală a inacțiunii se lasă tot mai grea peste capetele noastre, când dintr-o datorie de sânge se face o socoteală rece de câștig ieftin, acum mi se pare un act de pietate să ne îngropăm morții în văzul tuturora. Iată de ce public aceste versuri în cari se vor fi strecurat, poate, greșeli de ritm și prozodie, nu s-a strecurat însă nici o minciună.

Criticii le pot judeca deci în toată liniștea meseriei lor, vânduții și ipocriții pot cere răstignirea, oamenii cinstiți însă n-au dreptul să le arunce în foc până la prima zi a mobilizării românești”. Nu. N-am să preiau din volum decât un fragment din poezia care mă pune cel mai tare pe gânduri azi. Intitulată „Fără Țară”, dedicată de Goga „factorilor răspunzători” ea se încheie astfel: „Azi simt cum noaptea se coboară/ Pe dimineața mea de ieri,/ Cum cântul meu se înfășoară/ În giulgiul veșnicei tăceri.../Și printre voi îmi duc povara/ Stropit de râs și de noroi,/ Căci vai de cine-și pierde țara/ Ca să și-o ceară de la voi...”(p. 9).

Stropit de râs și de noroi un ardelean își plânge dreptul la Țară. O mustrare călătoare, un strigăt rămas în ochii celor ce-și iubesc morala creștină autentică și neamul. Ne-am uitat morții, ne-am uitat zilele și nopțile de încrâncenare, ne-am pierdut cu totul busola morală? Luptat-au oare cei pe care ne zidim libertatea celor 100 de ani sub steaguri impregnate în păcat ori în ideologii partinice? Ne-au topit străinii clopotele să le facă tunuri care să scuipe pe noi moartea. Acum le topim în melasa indecenței și lipsei de iubire, ucigându-ne cea mai de preț frontieră a României Mari. Frontiera cu înaltul Cerului ale cărei borne sunt crucile celor răstigniți pentru libertatea noastră.

Nu, nu suntem un neam de învinși, de cerșetori de libertate. Ridicați-vă și credeți. Nădăjduiți. Iubiți. Munciți. România are nevoie de noi. Acum. Nu mâine. Acum. Sus inima, nu opriți rugăciunea și mâinile nu le opriți de a împlini Binele! Nu din smiorcăieli ne-a venit Libertatea! Durerea morților uitați așezați-o în curaj. Nevoia de România se măsoară cu faptele noastre.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

jidvei

marquardt

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia