Ca la un semn, au început să apară dezvăluiri publice ale unor foşti deţinuţi politici, care pretind că actualul procuror general al României le-a refuzat eliberarea pe vremea când făcea parte din comisia de la penitenciarul Aiud. Mărturiile foştilor condamnaţi politic, povestirile lor despre caznele îndurate în detenţie sunt vibrante şi reprezintă experienţe dificil de închipuit, darămite de trăit. Acuzaţiile sunt grave şi nu vizează aspecte de legalitate a respingerilor cererilor de eliberare ale acelor oameni, ci lipsa de empatie, de umanitate a cuiva care se presupune că ştia prin ce trec deţinuţii condamnaţi pentru blamarea regimului comunist. Nu se invocă încălcări ale legii, ci doar ale moralei şi omeniei. Când se întâmplă aceste lucruri? La aproape trei decenii de la Revoluţie, trei decenii în care procurorul general al României a fost activ profesional, a deţinut funcţii publice. Nu poţi să te pronunţi ferm în privinţa autenticităţii sau exagerării unor mărturii, dar te întrebi de ce ele apar doar acum, în contextul unei lupte politice, duse pe viaţă şi pe moarte? La fel, te întrebi şi de ce dosarul Revoluţiei e scos pe tapet ca un subiect sensibil ori de câte ori există o situaţie încordată, iar atenţia publică trebuie captată de o temă dureroasă. Ion Iliescu e trimis în judecată după 30 de ani în care a fost întâmplător de trei ori preşedintele României. Da, da, acelaşi Ion Iliescu e trimis în judecată la 30 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, la finalul căreia le mulţumea ortacilor pentru că ciomăgiseră "golanii" care i se împotriveau. Nu cumva aceste demaraje justiţiare în trombă sunt o jignire la adresa inteligenţei publicului? În ambele cazuri se doreşte crearea sentimentului că se face dreptate, că, iată, până la urmă, cei care au făcut rău sunt demascaţi. Cei care îi demască azi nu s-au născut ieri, nu au apărut din neant, ci au fost contemporani cu ascensiunea postrevoluţionară a celor traşi brusc la răspundere. E firesc să existe un interes pentru aflarea adevărului şi pedepsirea vinovaţilor, dar apărând abia acum, avem sentimentul că actul de justiţie e doar un instrument al reglării de conturi, că dorinţa de a se face dreptate nu izvorăşte dintr-o conştiinţă ce funcţionează corect, ci mai degrabă din raţiuni ce ţin de o strategie politică. Dacă procurorul general al republicii nu ar mai fi fost în funcţie azi, mai era nevoie să li se facă dreptate foştilor deţinuţi politici şi eroilor de la Revoluţie? Teamă ne e că nu, că înfăptuirea dreptăţii ar fi trebuit să aştepte o nouă înfruntare politică. Ipocrită e inclusiv tăcerea marilor anticomunişti, în faţa dezvăluirilor care îl privesc pe procurorul ce refuza eliberarea foştilor deţinuţi politici, azi procuror general. Nu le cere nimeni ieşiri contondente, ci doar consecvenţă. Anticomunismul lor ţine doar până la intersecţia cu interesul politic. Iată cum ideea de adevăr, de dreptate e târâtă în mocirla unor interese obscure şi cum un principiu necesar a fi puternic în orice societate, acela de a-i trage la răspundere pe cei ce şi-au făcut semenii să sufere e transformat într-o armă politică. Drama e că toate taberele care s-au înfruntat de-a lungul vremii în acest fel au recurs la astfel de manevre, micţionând cu boltă pe nevoia de adevăr. Au confiscat adevărul, l-au topit în cuptoarele încrengăturilor dubioase şi au făcut din el ghiulele pe care le folosesc în războaiele lor meschine.