Pentru mulţi concetăţeni, a fi guraliv, a da sentinţe definitive, a condamna la moarte e un mod de viaţă, e curată respiraţie. Dramele altora nu i-au învăţat să stea decenţi în faţa nenorocirilor, care se abat asupra semenilor, să tacă atunci când doar liniştea e legitimă, să-şi bage furia la carceră, doar - doar or mai educa-o. Moartea celor doi copii surprinşi de avalanşă în Retezat a declanşat nenumărate dezbateri, transformând peste noapte inşi veleitari în experţi într-ale alpinismului. Mii, poate chiar zeci de mii de procurori de ocazie s-au pus pe anchetat, în faţa televizorului ori a calculatorului, după care s-au transformat în judecători şi au slobozit săgeţile verdictelor: părinţii sunt vinovaţi, merită chinuri groaznice, trebuie să fie judecaţi şi aspru pedepsiţi. N-am înţeles niciodată trăirea voluptuoasă a nenorocirii celuilalt, erijarea în barometrul dreptăţii, într-o cauză care ţi-e străină şi în faţa căreia, dacă nu poţi fi empatic, ai putea avea măcar decenţa să-ţi ţii gura închisă. E posibil ca nenorocirea să se fi produs şi din cauza neglijenţei părinţilor, dar acest lucru îl vor stabili anchetatorii de meserie, în niciun caz nevroticii din faţa televizorului ori din desişul virtual. Nimeni n-ar vrea să fie în pielea acelor părinţi, să treacă prin această experienţă cumplită, iar dacă cineva toarnă peste ei o artificială furie clocotindă, nu face altceva decât să se abată de la nişte atitudini fireşti, umane. Când cineva e la pământ, nu vii să torni peste el balastul frustrărilor tale. Victimele devin, pentru această categorie de bipezi, o rampă de lansare a neasemuitei şi inegalabilei priceperi în tot şi în toate. Infailibilitatea ta în materie de educare, de prevenire poate fi utilizată constructiv, nu e nevoie să defilezi cu ea printre oameni sfâşiaţi de durere, care-şi plâng copiii. Nu eşti cu nimic mai bun dacă doreşti moartea unui condamnat la moarte, dacă reverşi ură peste o situaţie care nu te afectează. Tragedia din Retezat este, indirect, o lecţie pentru mulţi, care de-acum înainte vor fi mult mai precauţi când urcă pe munte. E singura lecţie care are ce căuta în toată povestea asta, agitaţia unora ce n-au nimic de-a face cu dramaticul episod, fiind doar o manifestare maladivă a frustrărilor şi complexelor. Se întâmplă ca oameni, care trec printr-o tragedie, care sunt loviţi nemilos de soartă, să determine, involuntar, reacţii schimonosite de ură, ale altor semeni. Ea, ura, decurge din neputinţa de a te ridica deasupra lucrurilor punctuale, de a-ţi depăşi condiţia de atoateştiutor. Repet: nu există durere mai mare pentru părinţii celor doi copii, decât cea prin care trec, iar veninul vărsat asupra lor indică nivelul meschinăriei justiţiarilor de ocazie, care, e posibil, să nu fi urcat vreodată pe munte, dar sunt ai naibii de pricepuţi în acest domeniu. Dacă tot sunt atât de pragmatici, n-au decât să înveţe din astfel de nefericite întâmplări, protejându-se pe ei şi pe cei din jurul lor. Când vom învăţa că suferinţa altora trebuie tratată decent, că răsucitul cuţitului în rană ţine de sadism (care e o manifestare bolnăvicioasă), că nu avem voie să dansăm pe morminte, să călcăm pe cadavre, atunci vom putea considera că am mai făcut câţiva paşi către normalitate, către acei oameni care ar trebui să fim.