logo
Foamea și setea care ne hrănesc…
Constantin NECULA
34059 vizualizari
Foamea și setea care ne hrănesc…

Începe Postul. Ca un exercițiu de demnitate propus firii umane. Ca o respunere a adevărului că omul, ființă rațională, are trup și suflet. Pe care le descoperă postind, printre altele. Marcați de alergarea zilnică suntem chemați la o clipă de odihnire, de liniște. O clipă. Adică o clipire din privirile noastre tulburate de prea multul ori prea puținul din jur, o jumătate din respirația alergării noastre. 
Pentru că a posti ține de exercițiul odihnirii lui Dumnezeu. Să vrei să nu-l alergi pe Dumnezeu după nevoile tale obișnuite, să nu te lași impresionat de nevoile tale care te apropie de statutul de consumator. Eliberarea din statutul de rob al trupului și așezarea în acela de frate al Duhului, de fiu al Dumnezeului celui Pururea Viu. De cetățean care trăiește Împărăția. Taina Postului acestuia ține de creștere, de cumintea așteptare a Intrării în Lume a Mântuitorului și urmării Lui pe întreg parcursul unei vieți ce o propune sufletului nostru, an după an, zi după zi, într-o anamneză stăruitoare și luminoasă. Punctul zero al restartării omeniei din noi cere să ne așezăm în genunchi pentru a ne redescoperi sufletul, pentru a restarta adevărata statură a umanului. Smerenia. Ascultarea. Creșterea în Duhul Sfânt, Mângâietorul. 
Trăim o vreme a extirpării lui Dumnezeu din valorile lumii, un soi de mumificare acerbă a sufletescului din noi. O lume de zombi nu poate fi combătută decât prin Înviere. Iar Învierea propune ca valoare postul, așezarea în conștiința celui care așteaptă Masa Împărăției. Hrănindu-se cu foame și sete. Cu liniște și pace. Cu decență și fidelizare a valorilor în care îți crești nemurirea. Personal, cred că atacul împotriva valorilor creștine nici nu mai contează. E momentul postirii punctul de forță din care poți reporni creștinismul ca mod de restaurare a vieții, inclusiv răbdarea durerii de a-ți vedea Dumnezeul jignit și înjurat pentru că tu, tu nu ești atent la vrednicia de a-I purta Crucea printre oameni, mărturisindu-L. A posti aduce, într-o anumită măsură, cu emoția femeii ce așteaptă venirea unui prunc în lume, aprigă și fragilă, sensibilă și mereu atentă la tot ce ține de binele copilului ce stă să se nască. Postim în Postul Crăciunului pentru a-i însoți pe Magii de odinioară în efortul lor de a ajunge la Hristos, postim cu Fecioara ce ia calea Betleemului pentru ca Fiul ce i se va naște să nu fie lipsit de identitate omenească. Postim cu Iosif, îndoindu-ne până când ne vorbește Dumnezeu, postim pentru ca Dumnezeu să ne vorbească, să ne lămurească în ieslea din suflet apriga Taină a Întrupării. Nu, nu e deloc lipsit de sens că Hristos se naște într-o iesle de piatră. Magma întărită era căușul materiei ce fusese martoră la ziua în care Dumnezeu făcea lumea, e magma întărită ce poartă deja amprenta că Hristos era Acolo pe când nu era un Aici pentru care trebuie să moară pentru ca Aici să devină Acasă, pururea Acasă. Postul este exercițiul de bună cuviință de a gusta Raiul, acela pe care ni-l huiduie șugubeții de doi bani, indolenții cu aere de guru ideologici, care confundă cultura lor sintetică și fără gust cu obligativitatea. Postul dă gust culturii, îndeamnă la încercarea de a nu te lăsa opărit cu zoaiele imposturii intelectuale. Căci a posti înseamnă a oferi conținut credinței, azimut nădejdii și înălțime dragostei. Înseamnă să cauți drumul Betleemului, luminat de Stea și să te descoperi gata să înfrunți Irozii cărora li-i mai dragă politica și uciderea decât orice altă realitate. Postirea înseamnă să te virusezi, pașnic și decent, de anti-irodism. Să ai curajul să ocolești cu inteligență dictatorii care se autoinvestesc cu credibilitate, să te întorci mereu spre sufletul tău cu inteligența Magilor. Să faci din Hristos motiv de fugă pe haturi, asemeni ciobanilor, ori motiv de gureșă recunoaștere, asemeni copiilor din Betleem,  să faci din El motiv de curaj, asemeni lui Iosif, de tandrețe, asemeni Maicii Sale. Oare putem uita că Nașterea Domnului este motiv de restaurare a gândului uman asupra fecioriei, curăției, nașterii și ocrotirii pruncilor...? Hristos intră în lume ca un Prunc. Oare este indecent să le cerem marilor apărători de drepturi să-L lase în pace măcar până în seara de Crăciun? Oare este posibil să le cerem să ne lase cu ciobanii și îngerii noștri, să nu mai inventeze fantome și dovleci prăjiți de imaginație? Să ne îngăduie să ne creștem copiii cu Leru-i ler și flori de măr? Foamea și setea care ne hrănesc ne apropie de Hristos. Oare am putea să încercăm, atenți și cuminți, să ne bucurăm că se naște, că Nașterea Lui nu încurcă „decât” căile, oricum încurcate, ale întunericului? Fie nouă după foamea și setea noastră de Hristos!

 



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan
Licitatie publica