Doi, Doamne, şi toţi doi

N-am fost niciodată un fan al lui Ion Iliescu, dar, uitându-mă la politrucii aciuaţi prin primele linii ale politichiei româneşti, trebuie să recunosc faptul că straiele politice ale lui nea Nelu sunt din altă stofă. Nici fan Traian Băsescu nu sunt, dar, uitându-mă la aceiaşi politruci fac un "bis" şi recunosc că actualul preşedinte are abilităţi politice peste nivelul concurenţei. Ştim cu toţii că politica e o meserie murdară, că moravurile-i sunt îndoielnice, aşa că n-aş privi abilitatea iliesciană sau băsesciană ca pe o virtute. Ultima ieşire publică a preşedintelui Băsescu, petrecută la emisiunea celui mai de seamă ridicător de mingi la fileu, care ridicător, fără supărare, îmi provoacă o greaţă organică ne-a reconfirmat că n-ar trebui să avem mari aşteptări de la clasa politică. Dacă m-ar întreba cineva cât cred în povestea poziţiei "preş" a lui Victor Ponta în faţa lui Traian Băsescu i-aş răspunde că nu bag mâna-n foc că n-ar fi aşa. Nu pentru că aş crede tot ceea ce spune Traian Băsescu, nu pentru că l-aş suspecta de sinceritate deplină, ci pentru că traseul lui Victor Ponta, atitudinea lui de-a lungul timpului ar putea confirma episodul cererii sprijinului lui Băsescu pentru candidatura actualului şef al PSD la Primăria Capitalei. N-am crezut niciodată în apariţiile mesianice din politică, în liderii în care toată suflarea partidului îşi pune speranţa. Sincer să fiu, în ciuda etichetei de "prostănac", Mircea Geoană prezenta mai multe garanţii morale decât Victor Ponta, mă rog, în măsura în care putem vorbi despre moralitate în politică. Nici Victor Ponta, nici Crin Antonescu n-au reuşit deocamdată să facă bici din partidele pe care le conduc. Spre deosebire de ei, Traian Băsescu a reuşit să tragă după el PD-ul, mai apoi PD - L-ul. Repet, această constatare nu implică admiraţie, ci doar recunoaşterea faptului că preşedintele ţării este, într-adevăr, un lider. Un lider cu bune şi rele, cu plusuri şi minusuri, ca orice om. Nu ştiu dacă există o cheie a succesului pe care să se regăsească doar amprentele sale sau dacă ea, această cheie nu poartă cumva şi urmele concurenţilor. Nu mă refer la vreun blat, practică obişnuită pe plaiurile mioritice, ci la faptul că Traian Băsescu a câştigat orice înfruntare pentru că adversarii săi au jucat prost, au ratat cu poarta goală, şi-au dat la gioale între ei. Nu vorbim despre o maşinărie marca Băsescu ce funcţionează fără cusur, ci despre lipsa unor adversari pe măsură. Vor spune unii că atât popularitatea lui Ponta, cât şi a lui Antonescu au crescut în ultima vreme. Aşa este: dar nu pentru că ar fi făcut ei nu ştiu ce fapte de arme, ci pentru că oamenii sunt nemulţumiţi de actuala putere, şi, în consecinţă, recurg la votul negativ. Vasăzică succesul politic românesc are la bază impotenţa politică a adversarului. Or' până azi, în afară de Ion Iliescu şi Traian Băsescu (două săbii care, aparent, nu încap în aceeaşi teacă), fauna politică n-a furnizat exemplare cel puţin la fel de abile. Ne place sau nu (mai degrabă nu), asta e realitatea..