Demisionezi şi câştigi!

Ieri a fost o zi mare pentru surse. După repetate rateuri date de furnizorii anonimi de informaţii din interiorul parti­delor politice, scenariul care vorbea despre demisia pre­mie­rului Boc a fost confirmat. Cetele speculanţilor, ghicitoa­relor şi slobozitorilor de ipoteze au amuţit în faţa anun­ţului demisiei premieru­lui. Adică, de data asta n-a mai fost zvon? Nu. Ceea ce n-au reuşit să facă la un loc moţiunea trecută înaintea pre­zidenţialelor din 2009, moţiu­nile respinse, nemulţumirile strigate în stradă, uite că au izbutit calculele politice. Explicaţiile oficiale şi neoficiale ale acestei decizii se întind de la un gest de responsabilitate până la încercarea de salvare a unei imagini peste care-au trecut în galop o sumedenie de întâmplări care-au stârnit ne­mulţumirea electoratului. S-a vorbit despre guvern de uniune naţională, despre un premier tehnocrat, despre unul politic s-a supralicitat din greu şi la bursa presupunerilor (un lucru, de altfel, obişnuit) s-a-ncins atmosfera în studiourile televi­ziunilor de toate orientările de-au intrat săracul viscol şi bietele ninsori într-un con de umbră din care niciun blocaj întins pe treizeci de kilometri de uliţă naţională nu le mai poate scoate. Unii au zis că pre­mierul trebuie să fie un tehnocrat, alţii că-i musai să poarte veşmânt şi sprijin politic. Între noi fie vorba, orice premier, fie el tehnocrat din tălpi până-n creştet, de-o ţâră de sprijin politic tot are nevoie, aşa că n-are rost să ne amă­gim cu poveşti ce vorbesc atât de frumos - ca-n basme - despre paralelismul dintre actul guvernamental şi politică. Dar asta-i o realitate pe care-o găseşti peste tot, n-a fost inventată în România. Demne de compasiune mi s-au părut speranţele unora care zăresc şi prelungirea demisiei lui Emil Boc, într-un peisaj cu capete tăiate, cu mişcări de trupe şi măsuri revoluţionare. Ne place sau nu, demisia de ieri e o mutare de şah pe tabla politicii, iar următoarele mutări sunt - şi ele - atent gândite. Nu ştiu dacă în aceste condiţii omul de rând, privitor al micului ecran sau protestatar îndârjit are motive de bucurie sau de îngrijorare. Şi-atunci? E vreun câştig în toată demisia asta? Sincer, singurul câşti­gător al mutării de ieri cred că e domnul Boc. Am vorbit zilele trecute despre memoria scurtă şi selectivă a maselor, despre cât de repede uită ele nemul­ţumirile. Tăierile salarile şi măsurile care-au sădit ne­mulţumire în mintea româ­nului sunt asociate azi cu Emil Boc. Peste două, trei sau patru luni un alt nume va fi asociat în conştiinţa colectivă cu traiul greu. Şi-atunci, cine va fi cel despre care se va vorbi la trecut, cu îngăduinţă? Aţi ghicit: domnul Boc. E un mecanism uman foarte simplu: mereu avem tendinţa de a compara răul prezent cu răul trecut şi de a privi cu mai multă îngăduinţă către nemulţumirile de ieri, de-alaltăieri. Asta, spre norocul politicienilor..