Dă–i cu codul pân' la ziuă

Cred că mai avem puţin şi adoptăm rogvaivul codurilor. Ninge mai sănătos? Dau autorităţile cu cod portocaliu. Plouă. Ia de colea un cod galben. Bate vântul mai tare? Scoatem la interval un cod, nu contează ce culoare are. M-am uitat zilele trecute la ştiri; e un obicei de care uneori aş vrea să scap, sincer. Am văzut că şi în alte ţări sunt probleme cu ninsorile, că şi pe la case mai mari şi mai rânduite se opreşte traficul, se anulează trenuri, fără a se face gaură în cer. Vorbesc despre ţări cu autostrăzi şi infrastructură feroviară bine pusă la punct, ţări în care deplasarea dintr-un oraş în altul, dintr-un capăt în celălalt al statului nu reprezintă o aventură, un test de răbdare, un sport extrem. Nu ştiu câte drumuri naţionale sunt blocate, nu ştiu câte trenuri au fost suspendate, suntem la doi paşi de sfârşitul lumii. Din moment ce la alţii, mult mai bine înfipţi în ale transportului iarna face ravagii, noi ce pretenţii să avem, în condiţiile în care şi în toiul verii circulăm greu? Agitaţia autorităţilor dublată de cea a presei, în special a televiziunilor frizează ridicolul, dar asta nu-i o problemă, pentru că vorbim de o caracteristică bine ancorată în glia strămoşească şi în asfaltul mioritic înjumătăţit la turnare. Nu spun că e confortabil, îmbucurător sau normal să avem drumuri nepracticabile, dar nici să ne dăm cu fundul de pământ şi să slobozim tragedii televizate, repet, în condiţiile în care nu circulăm fluent nici în condiţii meteorologice normale. Că cei care ar fi trebuit să construiască drumuri şi să consolideze calea ferată nu şi-au făcut şi nu-şi vor face nici de acum înainte treaba, e un lucru bine ştiut, nu are rost să îl mai pomenim. Ce ne facem însă cu cealaltă felie de vină, ce ţine de căpoşenia celor care, în ciuda tuturor avertizărilor, se aventurează pe drumurile expuse înzăpezirii? Ce ne facem cu proprietarii care-şi lasă maşinile la voia întâmplării pe stradă, împiedicând plugurile să deszăpezească străzile? Sau cu cei care ţin morţiş să meargă cu maşina şi două sute de metri, până la colţul străzii, pentru că nu suportă ideea de a merge pe jos sau cu mijloacele de transport în comun? În absenţa unor capete capabile să vâre şi Românica în rândul ţărilor cu o reţea civilizată de drumuri, poate ar fi trebuit să încercăm să ne facem singuri viaţa mai uşoară, să fim puţin mai chibzuiţi. Când neputinţa, nepăsarea şi prostia lor, clădite fără sudoare timp de două decenii îşi dau mâna cu filosofia "las' că ştiu eu" a multora dintre conaţionali, ies nişte subiecte de senzaţie pentru ştiriştii de ocazie, de stă mâţa în coadă şi alta nu. Şi uite aşa ajungem la tabloul contemporan cu drumuri înfundate, şoferi care înjură cu năduf totul, de la zăpadă până la miniştri, la hiperbolizări, de fapt la ceea ce este ţărişoara asta, un amestec de paradoxuri şi miresme generatoare de infinite migrene surde.