logo
Cum mi-a aşezat Dumnezeu o lecţie în rucsac
Dragoş BAKO
932 vizualizari

Nu m-am gândit niciodată că voi dori, cu o ardoare efervescentă, să revăd un şofer de autobuz, de culoare (şoferul), după doar 10 minute de la părăsirea mijlocului de transport în comun. Bucuria revederii a fost neţărmurită, mai ales că şoferul mi-a întins, zâmbind, rucsacul pe care îl uitasem în autobuz şi în care se aflau câteva lucruri de valoare. E un episod pe care l-am trăit, de curând, în străinătate. Nu cu mult timp înainte de petrecerea lui măcinasem în gând câteva consideraţii, scormonite de disconfortul fonic creat de nişte puştani de culoare, care ascultau în tramvai muzică la volum maxim, dintr-o boxă bluetooth, obligându-i şi pe ceilalţi să îngurgiteze ritmurile de hip-hop. Monologul meu, consumat cu rostire în barbă şi gânduri contondente, o luase, puţin, recunosc, pe coclaurii generalizării, fiindu-mi întărit şi de amintirea proaspătă a unor drogaţi, ce-şi prezentau, la liber, pe stradă, starea de excitare nervoasă. Ei bine, după vreo două ceasuri aveam să cobor din autobuz, uşor ca un fulg, înşurubat într-o discuţie despre ciocnirea cu scântei a civilizaţiilor. Autobuzul pleacă, iar după câteva secunde realizez că spatelui meu îi lipsea greutatea rucsacului, plecat spre zări total necunoscute mie. Activez butonul de panică nevăzut şi mă uit în jur: stradă cât vezi cu ochii, trotuare late şi nici ţipenie de om. După câteva minute, apare un alt autobuz condus tot de un şofer de culoare. Îi explic precipitat ce s-a întâmplat, iar el îmi spune să urc, că poate îl găsim pe colegul lui la capătul de linie. Drumul îmi pare mai lung decât cel al mătăsii, omul mă întreabă ce culoare avea rucsacul, când l-am uitat, în ce autobuz, cum arăta şoferul, etc. După câteva minute, în care s-au îmbulzit în mintea mea rugăciuni, deznădejde, sentimente contradictorii de optimism şi fatalism, ajungem în autogara de la capătul liniei. În dreptul unui peron, parcat cuminte, stă autobuzul pe al cărui bord tronează rucsacul meu. Mă întreb dacă e un vis sau ce mi se întâmplă e aievea, clipesc de câteva ori şi mi se pune un nod în gât; şoferul mă însoţeşte până la colegul său care, zâmbind prietenos, probabil citindu-mi disperarea pe chip, îmi întinde rucsacul. Aş vrea să-i spun multe, să-mi cer scuze pentru generalizarea de odinioară, să-i vorbesc despre prejudecăţi (ale mele), dar abia izbutesc să îngaim o frază de mulţumire. Iau rucsacul şi mă aşez pe o bancă, gândindu-mă că, probabil, aş fi putut da peste cap un tensiometru. Simt cum toată înverşunarea din urmă cu două ore se înmoaie şi se diluează într-un val de toleranţă, pe a cărui creastă tronează înspumată însăşi recunoştinţa. Din când în când, Dumnezeu ne trage de mânecă, dojenindu-ne părinteşte prin astfel de întâmplări. Şi bine face. Am zâmbit şi i-am mulţumit, în gând, pentru pilula asta de înţelepciune, administrată în preajma Sărbătorii de Paşti. Nu cred că aş fi putut căpăta vreun dar mai nimerit şi îmi spun că toate emoţiile şi spaima n-au fost în zadar, căci m-am ales, pe lângă rucsacul recuperat, şi cu un supliment de chibzuinţă. În fond, Sărbătoarea de Paşti înseamnă toleranţă, credinţă, speranţă şi blândeţe faţă de semeni, de orice culoare ar fi ei. Restul e doar un bazar de şabloane.





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

kogalniceanu

smeralda

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
filarmonica
Licitatie publica

accentmedia