Poate că după toate mostrele de bâlbâială şi cârdăşii dubioase din cazul Caracal, mai erau oameni care nu se temeau destul să iasă pe stradă, să meargă într-o instituţie publică, la spital, într-un cuvânt, români ce nu conştientizau neputinţa celor care ar trebui să îi protejeze de sceleraţi, criminali, tâlhari, violatori etc. Ca să ştim o treabă socotită, a mai apărut un caz, desprins parcă din filmele de groază. La un spital de psihiatrie din aceeaşi Românie, un descreierat a omorât cinci oameni şi a rănit alţi opt, nu cu vreo mitralieră sau cu o bazukă, ci cu un simplu stativ ce are, îndeobşte, domesticul rol de a veghea lenta golire a pungilor cu perfuzii. Repet, a ucis cinci oameni şi a rănit opt, dintre care unii sunt în stare foarte gravă. Nu, nu e un film cu Chuck Norris sau Bruce Willis, e filmul ăla prost, turnat în România, în care avem cu toţii rol de figurant. Fireşte, şi de această dată explicaţiile primite sunt un upercut dat normalităţii, care şi-a luat, demult, lumea în cap şi a părăsit ţara asta. Involuntar, ne-am amintit de câteva aberaţii slobozite în spaţiul public, în cazul Dincă: enormitatea cu arderea unui cadavru într-un cazan dintr-o curte situată în oraş, fără ca cineva să simtă vreun miros, transportarea lui Dincă la medic, în Bucureşti, de parcă în Olt s-ar fi terminat legiştii, căratul maşinii suspectului pentru expertiză la Drăgăneşti, Olt, centrul universal al cercetărilor de acest fel.
Nu vom continua lista aberaţiilor servite publicului, pentru că nu vrem să contribuim la insultarea inteligenţei românilor în formă continuată. Am dat câteva exemple doar pentru a face legătura cu nenorocirea de la Spitalul de Psihiatrie din Săpoca.
Iată că încetul cu încetul se elimină diferenţele dintre balamucul oficial şi cel de dincoace de zidurile sale, armonizându-se cumva starea de siguranţă dintre cele două spaţii. Cazurile de clanuri înarmate cu săbii, care au rănit oameni în incinta unor spitale din ţară au fost blaturile, care aşteptau cireaşa de pe tort şi uite că ea a venit odată cu acest din urmă caz halucinant. Sunt locuri unde se impun măsuri sporite de securitate, iar spitalele, fie ele de psihiatrie sau nu, se află pe această listă. Şi? Suntem conştienţi cu toţii de chestia asta, autorităţi şi populaţie, ceea ce se pare că e suficient. Pasul de la a şti, la a pune în practică e paralizat de acel cocteil ucigaş de atitudini bolnave în care găsim ignoranţă, neputinţă, prostie şi ticăloşie. Acest amestec otrăvitor, acest carcalete răspândit în toată România seamănă moarte în ţară şi naşte explicaţii cretine prin care neghiobi cu acte în regulă încearcă să se disculpe. Cu alte cuvinte, după ce ţi se dă în cap, mai eşti şi plesnit cu înjurături sub formă de explicaţii.