După lecţia deschisă de la Strasbourg, în care oficialii europeni au scos România la tablă, darabanele televiziunilor partizane au cântat asurzitor marşuri triumfale ori funebre, după caz, după directive. Miercuri şi joi s-au difuzat discursuri, s-au reluat decupaje realizate în aşa fel încât receptorii să înţeleagă doar ceea ce doreau emiţătorii. Unii s-au umflat în pene excesiv, aplaudând discursul premierului (probabil redactat de vreun sfetnic de taină), alţii s-au burzuluit condamnând vehement atitudinea şefului Executivului de la Bucureşti, care le-a cerut oficialilor europeni să respecte România. N-am avut parte nici de această dată de vreun comentariu moderat, în care să se regăsească bunele şi relele prestaţiei, dar asta e, patimile sunt mai înalte decât pălanul echidistanţei. Ceea ce ar pune pe gânduri orice om care nu s-a înstrăinat de România sunt reacţiile vehemente, patologice, chiar suicidale ale unor analişti de casă sau ale câtorva jurnalişti de bordei (sau de bordel). Trebuie să recunoaştem, Viorica Dăncilă nu e nici un bun orator, nici un premier destoinic, nici măcar un om politic scânteietor. Rar se întâmplă să rateze gafele ce i se înşiră înainte şi pare că într-adevăr e un demnitar ascultător, dar apelul ei (repet, probabil scris de altcineva) la puţin respect pentru România din partea UE e cât se poate de firesc. Trebuie să facem abstracţie de numele celui care cere un lucru de bun simţ şi să privim situaţia, dând la o parte simpatiile sau antipatiile politice. Indiferent dacă cel ce pretinde Uniunii Europene un tratament corect se numeşte Dăncilă, Orban, Băsescu sau Tăriceanu, importantă e doar revendicarea. N-am înţeles de ce e condamnabil să pretinzi respect din partea unui for care, la rândul lui, pretinde că respectă valorile democratice. În peste 10 ani de concubinaj cu UE, am avut parte de nenumărate tratamente ce ne-au dus cu gândul la statutul de toleraţi, de rudă săracă din provincie, care e luată la mişto ori la „unşpe metri” de sultani cărora trebuia să le sărutăm papucul. Aderarea la Uniunea Europeană, intrarea noastră în hora cu reguli aplicate în funcţie de chef şi interese, n-ar fi trebuit să însemne acceptarea unor conduite pe alocuri umilitoare. Dacă pretinzi un tratament decent, nu înseamnă că eşti ţâfnos, antieuropean, ci doar că vrei să fii considerat un partener, nicidecum un vasal. Înghiţirea tonelor de produse aşa-zis alimentare, exportate în România şi a dojenilor formulate pe baza zvonurilor şi relatărilor subiective, başca a unor măsuri aţoase, greu digerabile, sunt semne de supunere ce anulează minima demnitate. Încercarea de a impune respect din partea tătucilor europeni ar trebui să se numere printre preocupările oricărui politician de bună credinţă şi ale oricărui analist sau jurnalist ce poate fi suspectat de niţică onestitate. Demnitatea nu are culoare politică, însă uralele şi criticile înălţate pătimaş de taberele politice după episodul Strasbourg ne încredinţează că miza acestor divergenţe e tot de sorginte politică.