Când vine ciuma în România?

Stau şi mă-ntreb uneori dacă unii dintre cei ce trudesc pe plantaţiile media n-ar merita un - cu totul şi cu totul - legitim concediu medical? Spun asta pentru că isteria, conform dicţionarului explicativ al limbii române este o boală nervoasă caracterizată prin apariţia unor simptome neurologice foarte variate, iar de manifestări isterice ale unor reporteraşi ce transmit compulsiv "de la faţa locului" nu duce lipsă fauna media din România. A fost de-ajuns să pronunţe cineva un cuvânt şi-o cifră - iarna 1954 - c-au şi scos băieţii şi fetele de la naftalină imaginile de atunci, accesorizându-le cu previziuni apocaliptice. Sincer vorbind, pentru nostalgici, imaginile de atunci neînsoţite de turuiala de azi au fost probabil un balsam sufletesc, un bun prilej de frumoase aduceri aminte. Pentru cei care n-au avut putere, chef şi voinţă să ignore sumbrele comentarii însoţitoare despre cum o să îngheţăm şi cum va fi vai şi amar de capul nostru, filmările din 1954 sunt scânteia ce declanşează disperarea şi asaltul magazinelor pentru aprovizionare. N-are nimeni nimic împotriva informării populaţiei cu privire la geruri şi viscole anunţate de meteorologi, dar de la simpla informare, avertizare, la croşetări febrile de scenarii ce concurează filmele de groază e un drum pe care nu ştiu dacă vreun psihiatru mistuit de pasiune profesională ar putea să-l dreagă în vreun fel. În iarna anului 1954 a fost frig, a fost zăpadă, a fost viscol, ce mai, a fost nasol. Dacă într-o bună zi cineva pomeneşte despre ciuma izbucnită în 1340 care a făcut prăpăd timp de zece ani în Europa, despre epidemia de holeră din 2010 din Haiti, despre febra tifoidă din 2006 din Marea Britanie, despre cutremurul devastator de anul trecut din Japonia sau mai ştiu eu ce alte nenorociri, ce ne facem? Ne baricadăm în casă, ne ascundem în globuri de sticlă închise ermetic, urcăm pe muntele Ararat şi aşteptăm să dea sfârştiul un semn de viaţă? Cred că e de-ajuns ca cineva să deschidă gura, să facă o asociere, o comparaţie şi, cât ai zice peşte, pe conductele cobitului dau năvală estimările cucuvelelor, crizele de isterie ale reporterilor - magicieni ce transformă ţânţaru-n armăsar. Am spus-o de nenumărate ori şi repet: oricât de ciudat li s-ar părea unora, iarna ninge! Că ninge ca în 1954, 1960, 1978, 1980 sau 2010, e o altă poveste, care ţine însă tot de măicuţa natură. Nu e România mai năpăstuită meteorologic decât alte ţări, nu s-au inventat aici blocajele pe autostradă (nici nu e posibil, din moment ce n-avem autostrăzi, nu?), dar observăm că se dau unii de ceasul morţii s-o exorcizeze. O fi atât de greu să privim lucrurile fireşti cu măsura firescului? O fi ajuns echilibrul o caracteristică ieşită din comun, nicidecum obişnuită? Se pare că da!.