Asist la o adevărată contraofensivă a ceauşismului nostalgic, mai ales „pe reţele”. Citate fanteziste de dincolo de mormântul de la Ghencea Militar despre ce ţară v-a lăsat şi ce aţi făcut din ea, poezele cu „era bine” care să rimeze cu „ţări străine”, poze cu to'ar'şu în vizite de lucru care să-ţi arate că era bine, articole patetico-isterice care îţi bagă pară mălăiaţă-n gura lui Nătăfleaţă detaliind despre cum şi cât era de bine sub conducerea înţeleaptă a multiubitului şi stimatului tovarăş secretar general, la care se adaugă şi părerile bocite ca tonalitate şi pocite gramatical vorbind ale neo-aplaudacilor, care confirmă, aproape jurând pe carne de porc, că da, aşa era, era super, era nemaipolonic, nu ca acum când hoţii, când hoţii şi când iar hoţii.
Faptul că românul e scurt la memoria istorică nu e ceva nou şi ar merita ceva teze de doctorat (din ălea pe bune, nu din ăstea de pe la noi). Adică stă cam prost cu ţinerea de minte. Uite, eu ţineam minte că sub Ceauşescu o duceam rău. Mi s-o fi părut. Nu mai ţin eu bine minte. Sau ba da. Ţin minte. Să zicem că o ţin minte pe mama care-l apostrofa pe tata pe la petreceri că „mai încet cu politica că DACĂ TE AUDE CINEVA”. Dar era bine. Eram dus la multe cozi la carne, unt sau alte produse, ca să ies la număr şi să putem cumpăra 2 kile în loc de unul. Carne cu mult os, că „Da pe ce creşte carnea, doamnă, nu pe os?”. Găseai de toate în magazine. Şi pe alese. Şi de calitate, „nu ca astea de acum”, că de aia toate gospodinele cădeau în extaz că au prins ceva REFUZAT la export. Adică ăia, exportul, piaţa externă, au zis „hai sictir că e de c...t!” şi au întors marfa. Iar noi, românii eram superfericiţi că am „prins” ce nu au vrut alţii. Agricultura cooperatisă duduia din toate hectarele, termenul de „producţii-record” era ceva plictisitor deja, dar din anii 80 eram pe cartelă, ca în vreme de război, deşi nu eram în război. Era bine. În agricultură lucra oricine în afară de ţărani: elevi, studenţi, militari, muncitori. Avea lumea „servici”. Da. Puteai să putrezeşti în aceeaşi fabrică, la acelaşi banc de lucru sau maşină-unealtă până la penzie, că de promovat, promovau ăia aflaţi în cărţi. A, şi dacă nu aveai din ăla, servici, te lua miliţia. O mare bucurie, trebuie să recunoaştem. Dar era bine. Că statul ÎŢI DĂDEA. Casă, apartament, căldură, pungă cu napolitane de Moş Gerilă, Kojak şi Mannix la televizor, Dolănescu şi Irina Loghin la radio, concediu prin sindicat la munte, la mare, economii la CEC, asigurări la ADAS, câştiguri la Loto-Pronosport, televizor color pe tabel, stofă de rochii pe puncte, şi posibilitatea de a striga „Ceauşescu-PCR” la 23 august. Detaliul că dacă nu erai membru de partid comunist primeai cam ciuciu, nu are relevanţă.
La fel cum nu are relevanţă nici faptul că aristocraţia comunistă avea magazinele ei speciale, unde găseai chiar „de toate” (şi produse decadent-capitaliste ca ţigări şi uischean) ori hoteluri şi vile speciale prin staţiuni. Nici faptul că de atâta bine, mulţi români îşi riscau viaţa să fugă „dincolo”, în ţări unde era aşa de rău, de editau cataloage Neckermann ca să vedem şi noi cum arată o mâncare adevărată, un casetofon ori o haină omenească. Nu copii, nu a fost bine sub comunişti. A fost RĂU. Iar dacă acum e un altfel de rău nu înseamnă că atunci era bine. Aşa că degeaba încercaţi să-i lungiţi picioarele minciunii, că tot scurte rămân. Iar mortul de la groapă nu se mai întoarce, chiar dacă a fost dus acolo în hore de bucurie cu „Ole-ole Ceauşescu nu mai eee” iar acum tot aceiaşi îl bocesc.