Bâlciul de drept şi bâlciul camuflat

Despre gesturile ce nu reuşesc să depăşească nivelul simbolic guvernat de sterilitate, am mai vorbit. La fel, despre talentul înnăscut al unora de a face mult zgomot pentru nimic, de a se tăvăli pe jos şi a rupe liniştea cu ţipete isterice, fără a face altceva decât a întregi imaginea de circ. Am auzit ieri că unii profesori din ţară au intrat la ore cu banderole albe, agăţate de braţ, în semn de protest faţă de problemele interminabile ale sistemului (numit parcă la mişto) de Educaţie. Care o fi tâlcul acestui gest absolut simbolic, n-am reuşit să desluşesc, nici măcar după asezonarea acţiunii cu nişte ameninţări cu greve, cu blocarea anului şcolar. Cred că şi curcile ce se plimbă pe marginea uliţelor din Coţofeneşti s-au săturat să râdă de ameninţările cu greve şi ani şcolari blocaţi, mârâite printre dinţişorii de lapte ai profesorilor, transformaţi de cohorta de guvernanţi ce s-au perindat timp de douăzeci de ani pe la ministere, în cârpe de şters pe jos. Ieri, profesorii s-au întâlnit cu ministrul Daniel Funeriu şi, cum era şi normal, au plecat cum s-au dus (ca să nu folosesc o expresie jignitoare); poate puţin mai nervoşi. Şi? E pentru prima oară când profesorii se întorc din biroul ministerial cu coada între picioare? Nici vorbă. Nici prima, nici ultima. Pentru că noţiunea de profesor s-a transformat în decursul celor două decenii de necontenită aşezare a plăcilor tectonice din societate, în ceva peste care a fost aşezată cu o fatală grijă, mantia dispreţului. Iar bătaia de joc administrată celor care formează generaţia de mâine trage către statutul de cutumă, ceea ce nu proiectează orizonturi promiţătoare. Dar cine a spus că foştii sau actualii guvernanţi sunt interesaţi de viitorul ţării, de felul în care elevii de azi vor fi angajaţii de peste cinci sau zece ani? Toţi sunt oamenii momentului, trăiesc al naibii de la maxim prezentul, cu bunăstările lui vremelnice. Ca şi Sănătatea, Educaţia e un domeniu împovărător, demodat, fluturat prin campanii, invocat la capitolul "Trebuie să facem" şi expediat la capătul interminabilei liste de aşteptare. Cu siguranţă, sunt mulţi care se întreabă dacă batjocura izvorăşte din rea-voinţă, incompetenţă, inconştienţă sau dezinteres? Probabil că e puţin din toate. E o coproducţia fatală între toate aceste strategii regăsite prea des în activitatea de guvernare. Şi se mai întreabă cu siguranţă aceiaşi oameni, ce fac liderii sindicali în toată această poveste ce se repetă cu încăpăţânare? Păi, un răspuns sec ar fi: "Blaturi". Da, blaturi. Ca la fotbal. Sau ca la ceea ce numim cu îngăduinţă în România, fotbal. Cum, tot cu îngăduinţă numim bâlciul, "sistem de Educaţie". Diferenţa dintre bâlciul de drept şi camuflarea sa în sistemul condus azi de Daniel Funeriu este aceea că primul este mult mai puţin nociv decât al doilea. Care este o bombă cu ceas.