Poporul său l-a numit Legislatorul, europenii i-au spus Magnificul, ambele supranume dezvăluind un mare conducător, unul care a ştiut să înfiinţeze şcoli şi să regândească infrastructura oraşelor, unul care a stăpânit teritorii întinse până în Egipt şi Persia, până în Italia şi Dalmaţia. Avea însă două mari iubiri: pe Roxelana, sclava pe care a luat-o în căsătorie, şi poezia. Acesta a fost Soliman Magnificul, sultanul care de cinci secole încoace iscă interesul istoricilor, arheologilor, al poeţilor şi pictorilor.
În 1520, Soliman I urca pe tronul Imperiului Otoman. Avea doar 26 de ani, dar îndatoririle de conducător nu îi erau străine: fusese pregătit din timp pentru demnitatea de a conduce imperiul, graţie tatălui său - Selim I, ba mai mult, fusese guvernator al provinciei Kaffa. Atunci, în 1520 când a urcat Soliman I pe tron, supuşii săi îl cunoşteau deja drept un om înţelept, cu multă învăţătură, dar şi cu ambiţie. Cei 46 de ani în care Soliman I avea să domnească, au confirmat acest lucru, dar cum întotdeauna intrigile marchează o mare domnie, nici Soliman I nu a fost scutit de ele. S-a vorbit astfel mult de jocurile şi de influenţa pe care Roxelana, sclava ce i-a devenit soţie, o avea asupra sultanului şi asupra modului în care imperiul era condus.

Stăpân pe lume

L-a admirat pe Alexandru cel Mare şi s-a lăsat condus de acelaşi vis: acela de a uni Estul cu Vestul, de a stăpâni şi Estul şi Vestul. În consecinţă, Soliman I a condus campanii de cucerire atât în Europa, cât şi în Asia. Iar acestea nu au fost deloc puţine la număr: 30. Consecinţa? Soliman I şi-a condus armatele în cucerirea Belgradului, a încheiat alianţe cu Franţa, a cucerit Irakul şi insula Rhodos, a învins flotele aliate ale Veneţiei şi Spaniei, şi-a extins puterea pe tot ţărmul nordic al Africii, a dominat Mediterana, Marea Roşie şi Golful Persic.
Nici Ţările Române nu au scăpat de atenţia magnificului sultan. Soliman a acordat domnia ţării Româneşti lui Radu de la Afumaţi, iar mai târziu succesorii românului au ajuns din ce în ce mai mult la cheremul Porţii, prilejuind sultanului un amestec marcant în problemele interne ale ţării. În 1527, Soliman a fost de acord ca Petru Rareş să conducă Moldova, sperănd că acesta va arăta multă supunere Porţii Otomane. Lucrurile nu au stat însă aşa, Petru Rareş luptând pentru independenţa ţării sale şi neezitând să iniţieze o coaliţie antiotomană. Cu toate acestea, închinarea ţării către Soliman a avut loc în 1538.
Deşi a fost un cuceritor, istoricii consideră că Soliman I s-a făcut remarcat şi prin reformele pe care le-a iniţiat, supuşii săi numindu-l Kanuni, adică Legislatorul. A fost nu doar un mare strateg militar şi un om de sabie, ci şi un vizionar. Înţelepciunea sa a fost vizibilă în multiplele reforme pe care le-a iniţiat: a emis un cod juridic care să nu încalce legile islamului, iar codul său a rămas în vigoare vreo trei secole; apoi, a pus la punct o nouă legislaţie penală şi a reformat legislaţia ce reglementa taxele şi impozitele. A înfiinţat şcoli pe lângă moschei pentru ca băieţii musulmani să poată beneficia de educaţie gratuită.
Nici de cultură nu a uitat, mai ales că versuri a scris chiar el. În consecinţă, în timpul său s-au înfiinţat sute de societăţi imperiale artistice, numite “Comunitatea de talente”, în cadrul cărora erau pregătiţi pictori, cojocari, bijutieri etc. A regândit infrastructura Constantinopolului, construind poduri, fântâni, diguri, apeducte, grădini botanice şi băi; a ridicat peste 300 de monumente în imperiu, mândria sa fiind moscheele Suleymaniye şi Selimiy; a restaurat Cupola Stâncii din Ierusalim şi zidurile Ierusalimului, a renovat Kaaba din Mecca, şi a construit un complex în Damasc.
La baza acestor reforme a stat fără îndoială aleasa educaţie primită, precum şi sensibilitatea artistică pe care o moştenise de la tatăl său. Sultanul înţelegea italiana şi vorbea turca, araba şi persana, scria poezii. Nici nu e de mirare că pentru istorici, Soliman I este „un erudit al secolului al XVI-lea de tip oriental mahomedan”.

O poveste de dragoste

Alexandra Lisowska, cunoscută drept Roxelana sau Hürrem, i-a furat inima lui Soliman I pentru totdeauna. Era fiica uui preot ortodox de origine ruteană şi fusese răpită de tătari şi vândută drept sclavă la Constantinopole. Aşa a ajuns în haremul sultanului, unde s-a făcut remarcată de acesta, ajungând favorita lui.  A avut şi noroc: după un conflict cu soţia sultanului, Roxelana a fost bătută şi închisă, iar când Soliman I a descoperit ce se întâmplase, şi-a alungat soţia, iar Alexandra, cunoscută acum drept Hürrem, a devenit favorita lui. Dragostea pentru sclavă a fost atât de mare, încât sultanul a eliberat-o pentru a se putea căsători cu ea. şase copii i-a dăruit Hürrem sultanului, iar unul dintre ei - Selim - avea să devină sultan după moartea lui Soliman I.
Dincolo de povestea de dragoste şi de luptele din interiorul haremului, se pare că Hürrem ar fi exercitat o mare influenţă şi în afacerile externe şi în politica internă din acea vreme. Un argument forte în acest sens este dat de relaţiile în general paşnice pe care Imperiul Otoman le-a avut cu Polonia, ţara de baştină a sultanei. De altfel, două dintre scrisorile ei către Regele Sigismund II Augustus au fost păstrate.
Hürrem s-a implicat însă şi în succesiunea la tron şi, sub influenţa ei, Soliman Magnificul a dat ordin ca primul său fiu născut, Mustafa, să fie ucis. Decizia sultanului a venit după ce consoarta sa l-a convins că Mustafa ţesea intrigi împotriva lui. Aşa a ajuns pe tron Selim II, fiul lui Soliman şi al Roxelanei; noul sultan nu avea să se dovedească însă la fel de înţelept ca tatăl său. Selim II a fost numit cel Beţiv şi cu el a început decăderea imperiului. Dincolo de toate acestea, Roxelana s-a remarcat şi prin implicarea ei în mediul social: din ordinul ei s-au construit şcoli, spitale pentru femei, cantine pentru săraci, fântâni, băi etc.
 Hürrem a murit în 15 aprilie 1558 şi a fost îngropată într-un mausoleu, lângă cel în care se odihneşte Soliman Magnificul.

O moarte învăluită în mister

Selim II a urcat pe tronul Imperiului Otoman după moartea tatălui său, Soliman Magnificul, în anul 1566. În 1 mai 1566, Soliman Magnificul părăsea Constantinopole, în fruntea armatei sale, în ceea ce avea să fie ultima sa expediţie militară. Avea 71 de ani, era bolnav, dar încerca să ascundă acest lucru. Deşi îşi petrecea mai tot timpul culcat într-o litieră, urca în şa atunci când traversa localităţi importante.
O mare încercare s-a dovedit a fi însă cucerirea cetăţii Eger, al cărui asediu a durat din 5 august până în 7 septembrie. Soliman a supravegheat totul din cortul său sau cel puţin aşa credeau ostaşii săi. Adevărul avea să se afle abia după o lună şi jumătate: sultanul murise chiar înainte de lupta decisivă pentru cetatea Eger, la început de septembrie, dar decesul său fusese ascuns de marele vizir pentru a nu demoraliza ostaşii. Aşa se face că trupul sultanului mort a fost aşezat la fereastra cortului ca să fie văzut de supuşi, iar mai târziu un paj care îi semăna sultanului a fost îmbrăcat în hainele acestuia.