Au fermecat marinari cu cântecul lor, prinţi – cu frumuseţea lor şi oameni de ştiinţă – cu trupul de om şi peşte. Vorbim de sirene, binecunoscute nouă din primii ai copilăriei din povestea lui Hans Christian Andersen şi, mai târziu, din muzica lui Felix Mendelssohn, din filme, picturi şi alte scrieri. Dincolo de poveşti, filme şi muzică, să ştiţi că oamenii au оnotat alături de sirene, le–au dus оn muzee sau le–au făcut filmuleţe pe care le–au postat pe Internet, aşa că o оntrebare se ridică: sunt sirenele creaturi mitologice sau chiar există?
Înainte de a începe povestea sirenelor, e necesară o diferenţiere între accepţiunile acestui termen în limba română. Pe de o parte, sirene sunt denumite creaturile mitologice jumătate femei, jumătate păsări, care trăiau pe insule înconjurate de stânci şi ademeneau marinarii cu cântecul lor, până când corăbiile acestora naufragiau. Astfel sunt sirenele descrise în mitologia greacă şi în cea romană.
Sub aceeaşi denumire de sirene (în engleză mermaid) se regăsesc în limba română şi creaturile pe jumătate femei, pe jumătate peşti. Sunt cunoscute drept „fiice ale mării”, iar în acest sens de mare ajutor e termenul englezesc „mermaid”, format din substantivele „mer” însemnând „mare” în limba franceză şi „maid” - fată sau femeie tânără.

Sirenele - o poveste de 5.000 de ani

Când a fost prima întâlnire a unui om cu o sirenă nu se ştie, dar se ştie că prima reprezentare a unei asemenea creaturi datează din vremea vechilor babilonieni, care îi imaginau astfel pe zeiţa Ea şi zeul Oannes. Primele poveşti despre fiinţele pe jumătate om, pe jumătate peşte au apărut în jurul anului 1000 î. Hr., în Asiria; se spune astfel că zeiţa Atargatis, mama reginei Semiramis, s-ar fi îndrăgostit de un muritor, un păstor, şi din greşeală l-ar fi ucis. Speriată şi îndurerată a decis să se transforme în peşte şi a sărit într-un lac, dar apele nu au vrut să-i acopere incredibila frumuseţe şi doar jumătatea inferioară a trupul ei a fost transformată. Aceasta este legenda, dar trebuie spus că cele mai vechi reprezentări ale zeiţei Atargatis o arată ca având înfăţişarea de peşte şi doar capul şi un braţ fiind de femeie.
Astfel de legende sunt legate şi de Alexandru cel Mare; în cultura greacă se povesteşte că însăşi sora celebrului cuceritor Alexandru cel Mare s-ar fi transformat în sirenă, după ce a murit; sirena trăia în Marea Egee şi se arăta tuturor corăbierilor întrebându-i dacă fratele ei este în viaţă. Un singur răspuns o mulţumea: „Este în viaţă, domneşte şi cucereşte lumea”. Dacă nu îl auzea, sirena agita apele, aducând furtuni cumplite peste marinari. Apoi, se spune că pe la 1531 o sirenă ar fi fost capturată pe coasta Baltică şi trimisă în dar regelui Sigismund al Poloniei.
Alţii au văzut în sirene posibilitatea de a se îmbogăţi, iar una dintre cele mai cunoscute poveşti este cea căpitanului american Samuel Barrett Eades şi a sirenei Feejee. În 1822, căpitanul călătorea în Indonezia la bordul vasului Pickering şi într-o localitate de pe ţărm a văzut o arătare ciudată ce semănă grozav cu ilustraţiile cu monştri marini atât de celebre în Evul Mediu. Cum arăta? Avea coadă de somon şi trunchi şi cap de urangutan, dar căpitanul era convins că era vorba de o sirenă mumificată, aşa că a vândut repede partea sa de navă şi a cumpărat sirena. Apoi a plecat să colinde lumea şi să câştige bani, dar curiozitatea celor dispuşi să plătească pentru a vedea creatura nu a ţinut mult şi la sfârşitul anului 1822, creatura nu îi mai aducea niciun profit americanului; până în 1842 nu s-a mia ştiut nimic de sirena lui Eades, dar în acel an fiul său a vândut-o unui muzeu. Mai târziu s-a aflat şi adevărul: totul era o făcătură! Sirena fusese confecţionată din hârtie, părţi din peşti exotici şi alte animale.

Cum au înşelat sirenele navigatori, istorici şi anatomişti...

Dincolo de legendă, existenţa sirenelor a fost susţinută medici, ba chiar de un istoric respectat precum Pliniu cel Bătrân sau de un navigator experimentat precum Cristofor Columb. Columb scria în unul din rapoartele sale că în 4 ianuarie 1493, a văzut trei sirene care se jucau în valuri, în apropierea insulei Haiti. Cum le-a descris navigatorul? „Nu atât de atrăgătoare precum cele pictate de oameni, cu toate ca faţa lor semăna mult cu cea a omului, iar capetele le sunt împodobite cu plete lungi”.
Cu vreo două secole mai devreme, vikingii nu doar că au văzut o sirenă, ci au şi capturat-o sau, cel puţin, asta susţin cronicarii norvegieni în textul “Speculum Regale”. Se pare că sirena ar fi fost prinsă cu o plasă de pescuit şi ar fi fost hrănită de marinari cu peşte timp de câteva zile; într-un final, creatura a fost eliberată pentru că vikingii erau convinşi că au întâlnit o divinitate a mării.
Dar orice poveste păleşte în faţa unei întâmplări din anul 1560, când Alfonso Bosquez, medicul personal al viceregelui din Goa, a făcut autopsia a şapte sirene din Ceylon. În anul 1830, un alt medic avea să facă autopsia unei sirene, după ce o ţărancă din insulele Noile Hebride a ucis o astfel de creatură.
Da, aţi citit bine chiar şi în secolul al XIX-lea oamenii mai credeau în existenţa sirenelor, iar poveştile despre ele au continuat până în secolul al XX-lea. De pildă, un incident cu o sirenă a fost raportat în anul 1917, când marinarii de pe vasul Leonidas ar fi navigat aproape de o sirenă cu păr lung, negru, timp de aproape şase ore. Vasul călătorea de la New York spre Havre, în Franţa.
De poveşti cu sirene s-au lăsat convinşi chiar şi cei care studiau omul şi evoluţia animalelor pe Pământ. De pildă, anatomistul Carl Linnaeus susţinea că a întâlnit două creaturi ciudate. Prima întâlnire a fost cu o sirenă prinsă pe coasta peninsulei Iutlanda; cea de-a doua- cu o sirenă Brazilia, care a şi fost expusă într-un muzeu din Olanda.

Explicaţiile oamenilor de ştiinţă

Cum de oamenii de ştiinţă din secolele trecute au ajuns să creadă în existenţa sirenelor, nu se poate spune, dar zoologii de azi pot găsi... scuze. Se pare că există un grup de mamifere acvatice - sirienii- care pot fi confundate cu sirenele, iar din acest grup fac parte lamantinii şi dugongul. Se pare că sirenieni ar fi fost iniţial mamifere terestre şi pătrunzând în mediul acvatic şi-au adaptat corpul. Şi totuşi cum de au fost confundate cu mitologicele creaturi? Dugongul, de pildă, se hrăneşte cu plante acvatice, iar atunci când se ridică la suprafaţa apei are de multe ori plante agăţate de corp; aşa se face că marinarii altor vremuri au interpretat aceste plante ca fiind părul sirenelor. În plus, e bine ştiut faptul că apa distorsionează siluetele.
Cu toate aceste explicaţii ştiinţifice, chiar şi în vremurile noastre, parcă-parcă tot mai credem în poveşti cu sirene. În 1979, de pildă, a început nebunia sirenelor din insula Papua Noua Guinee. Băştinaşii din triburile Susurunga, Barok şi Nakela au povestit că de sute de ani ei cunosc oamenii Ilkai sau Ri, care trăiesc în ape şi au trunchi de oameni şi înotătoare în loc de picioare. Şi poveştile au continuat pentru că în 2004 pe Internet au circulat filmuleţe ce prezentau o creatură asemănătoare sirenelor, eşuată pe ţărmul indian Chennai.

Explicatii foto:
Sadko, în regatul apelor, de Ilya Repin

Pescarul şi sirena - de Frederic Leighton

Vas pictat în 470-480 î.Hr.

Copilul pământului, de John Collier