logo
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (VI):
Dumitru CHISELIŢĂ
3271 vizualizari
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (VI):
Între Primul şi al Doilea Război Mondial, numai pace nu a fost, sintagma „Războiul care să sfârşească toate războaiele”, după cum era numită prima conflagraţie mondială fiind complet lipsită de realitate. Revoluţii comuniste, revolte, conflicte de frontieră, războaie civile, toate pregăteau terenul pentru ceea ce urma să devină cel mai devastator şi mai întins conflict armat al secolului XX. Interesant este că aceste „deranjamente” armate au avut loc (şi) în civilizata Europă, nu doar în zone, să le zicem, mai puţin metropolitane.

Rãzboiul armeano - georgian

 

A fost un conflict de scurtã duratã, care a avut loc în decembrie 1918, între tinerele state, pe atunci, Repu­blica Democratã a Georgiei și Pri­ma republicã a Armeniei, pentru teri­toriile din districtele Lori și Kvemo Kartli. Dupã semnarea Tratatului de la Brest-Litovks în martie 1918, Rusia a returnat Turciei teritoriile ocupate în timpul rãzboiului de la 1877-1878. Administrativ, acestea nici nu mai erau subordonate Rusiei, ci se autoadministrau de cãtre Seimul Transcaucazian, o entitate compusã din Georgia, Armenia și Azerbaid­jan. Din cauza neînțelegerilor terito­riale din cadrul Seimului și cu Turcia amenințând cu reocuparea teritoriilor, Georgia, Armenia și Azerbaidjanul își declarã, succesiv independența la finele lui mai 1918. La 4 iunie, Imperiul Otoman a semnat Tratatul de la  Batumi, cu toate cele trei noi state intrând în posesia provinciilor armene Lori și Akhalkalaki. Însã Georgia, cu sprijn german, ocupã partea nordicã a provinciei Lori. La rândul ei, Armenia preia controlul zonelor ocupate anterior de otomani. Încep mici confruntãri de frontierã între georgieni și armeni, iar la începutul lui decembrie 1918 începe un conflict scurt, care va dura pânã la 31 decembrie, când, sub supra­veghere britanicã, se înceteazã focul. Teritoriile aflate în disputã vor fi administrate în comun, de Georgia și Armenia. Zona „neutrã” va fi împãr­țitã apoi între aceste douã state, devenite republici sovietice socia­liste în cadrul URSS.

 

Rãzboiul leton de independențã

 

Cunoscut și ca „Rãzboiul de elibe­rare a Letoniei”,  acesta a fost, de fapt o serie de conflicte militare, între letoni și aliații lor - Estonia, Polonia și forțele navale britanice și nou formata Rusie Sovieticã, înlocuitã ca adversar apoi de Germania și aliații ei, trupe de voluntari germani baltici și ruși ne-bolșevici.

La 11 noiembrie 1918, Imperiul Britanic recunoaște, de facto, Letonia care, la 17 noiembrie, își alege un Consiliu al Poporului și un guvern provizoriu, condus de Karlis Ulma­nis. La o zi dupã aceea, la Riga, este proclamatã Republica Letonã.

Dar, la 1 decembrie 1918, Armata Roșie rusã invadeazã tânãrul stat baltic, formându-se, în Rusia, și un anume guvern comunist al „Repu­blicii Socialiste Sovietice Lituaniene”, condus de Peteris Stuchka.

Prima formațiune militarã „ofi­cialã” letonã este formatã la 5 ianuarie 1919: Batalionul 1 Leton Indepen­dent, sub comanda lui Oskars Kal­paks. Guvernul provizoriu leton se refugiazã de la Jelgava la Liepaja, teritoriu aflat sub control letono-german, dupã ce mare parte din statul leton se aflã sub controlul Armatei Roșii. La 18 februarie 1919, în urma unui acord dintre Letonia și Estonia, se formeazã Brigada Leto­niei Nordice, la 3 martie începându-se un contraatac împotriva sovie­ticilor. Oskars Kalpaks, comandantul tuturor forțelor militare letone, subordonate germanilor, este ucis din eroare, fiind înlocuit la comandã de Janis Balodis.

La 16 aprilie 1919, intervine o lovi­turã de culise, un guvern-marionetã, sub controlul nobilimii letono-germane, vechiul guvern refugiindu-se pe nava Saratov. Urmeatã o serie de bãtãlii, în care armata estonã atacã sovieticii în nord, Landewehr baltic captureazã Riga, și, la 6 iunie începe campania în Letonia de Nord, sub comanda maiorului Alfred Fletcher. La 23 iunie Divizia a 3-a estonianã, comandatã de generalul Ernst Podder, având în componențã și Regimentul 2 Cesis din cadrul Brigadei Letoniei de Nord înfrânge forțele  Landeswehrului. Estonia, Lat­via și Guvernul provizoriu pro-ger­man semneazã un tratat de încetare a focului, Riga fiind eliberatã. Misiu­nea germanã se retrage la Jelgava, unde, împreunã cu Armata de Voluntari a Rusiei de Vest, atacã, la 8 cctombrie, Riga, fiind însã înfrânți de armata letonã, sprijinitã de trenuri blindate estone și de navele marinei Regale Britanice. La  22 noiembrie 1919, ultimele rãmãșițe ale Armatei de Voluntari a Rusiei de Vest sunt înfrânte, pe teritoriul lituanian.

La începutul anului 1920, forțele unite ale Letoniei și Poloniei lan­seazã un atac la Latgale, iar la 13 ianuarie, guvernul bolșevic al Leto­niei sovietice demisioneazã. Un tratat de încetrare a focului este semnat la 1 februarie, urmat, la 15 iulie, de cel cu Germania. Tratatul de pace letono-sovietic, care și pune capãt conflictului și garanteazã existența unui stat leton independent este semnat la 11 august 1920,
la Riga.

 

Rãzboaiele de independențã ale Lituaniei

 

Cunoscut ca „Luptele pentru Libertate”, este de fapt o serie de trei rãzboaie, purtate între decembrie 1918 și noiembrie 1920: unul împotriva Rusiei bolșevice, altul împotriva Bermontienilor ( Armata de Voluntari a Rusiei de Vest) și împotriva Poloniei.

În timpul Primului Rãzboi Mondial, teritoriul lituanian a fost ocupat de germani, de la 1915 pânã la finalul conflictului. La 16 februarie 1918, Consiliul Lituaniei a declarat inde­pendența noului stat baltic. Decla­rația de independențã este primitã cu ostilitate de cãtre ocupantul egrman, dar la 23 martie 1918, aces­­ta recunoaște declarația, în special în intenția ca Germania sã fie prote­jatã de un lanț de state-satelit. Germania însã a interzis noului stat lituanian sã își formeze o armatã sau o poliție proprie. În contextul înfrân­gerii Germaniei la 11 noiembrie 1918 și, implicit,a retragerii armatelor sale de pe teritoriul lituanian, Lituania își formeazã primul guvern propriu, condus de Augustinas Voldemaras. El anunțã cã noul stat nu va avea o armatã deoarece nu întenționeazã sã intre în vreun rãzboi, dar se revine asupra acestei intenții. Armata lituanianã este formatã cu ajutor material și specialiști germani dar întâmpinã mari greutãți cu recru­tarea viitorilor militari. Se formeazã o divizie de voluntari, majoritatea germani care va fi viitoarea Brigadã de Voluntari a Saxonilor din Lituania de Sud. Totuși, se formeazã și o armatã de lituanieni, care va numãra, în 1919, 8.000 de oameni.

Dupã Tratatul de la Brest-Litovsk, Germania abandoneazã Lituania, lãsând-o în mâinile Rusiei Sovietice, care o atacã dinspre est. Este impus un guvern provizoriu „revoluționar” la Vilnius, cpmpus exclusiv din comuniști lituanieni, sub președinția lui Vincas Mickevicius-Kapsukas. În paralel, un guvern paralel, al lui Voldemaras și a unui comitet polonez, se formeazã, tot la Vilnius. Armata Roșie ocupã capitala și duce lupte cu trupe de voluntari polone.

Germanii intervin prin trupe de voluntari conduse de Rüdiger von der Goltz, în sprijinul lituanienilor anticomuniști, temându-se cã Armata Roșie, în înaintarea ei, va ocupa Prusia Rãsãriteanã. Cu sprijinul partizanilor lituanieni, opresc înaintarea rusã. Totuși, sovieticii formeazã un stat numit Republica Litbel (Tituano-Bielorusã). Armatele bolșevice devin însã ineficiente, din cauza lipsei de disciplinã și a mora­lului scãzut.

În aprilie 1919, armata lituanianã înainteazã spre Vilnius dar este opritã. În paralel la 19 aprilie, armata polonezã ocupã Vilnius, permițând astfel lituanienilor sã-i atace pe bolșevici în partea de nord-vest. Armata lituanianã continuã atacurile, eliberând majoritatea teritoriilor ocupate de ruși. La 12 iulie 1920 este semnat un tratat de pace între Lituania și Republica Federativã Sovieticã Rusã.

Rãzboiul cu bermontienii, numiți așa dupã comandantul lor, Pavel Ber­mondt-Avalov și fostã Armatã de Voluntari a Rusiei de Vest a avut loc în toamna-iarna lui 1919. Trupele ber­mon­tiene erau un amestec de trupe germane, foști prizonieri ruși eliberați cu condiția de a lupta impotriva bol­șevicilor ruși și voluntari din Freikorps. În ciuda scopului oficial de a lupta împotriva comu­niștilor, scopul final era de fapt men­ținerea unei influențe germane asupra Litua­niei. Fiind nepopulari din cauza indisciplinei și a jafurilor, plus cã impuneau, în teritoriile ocupate, folosirea limbii ruse, bermontienii intrã în conflict cu partizanii locali lituanieni. În octombrie 1919, trupele lituaniene îi atacã pe bermontians, pânã când ocupanții sunt alungați din Lituania.

Timp de o lunã, de la 1 septembrie pânã la 7 octombrie 1920, Lituania s-a luptat și cu fostul aliat polonez.

Dupã ce Armata Roșie ocupase Vilnius în iunie 1920 și a fost învinsã în bãtãlia Varșoviei, aceasta a predat lituanienilor, conform tratatului de pace, de la 12 iulie, capitala statului. Dar, la 8 cotombrie, în timpul negocierilor lituaniene-polone, gene­­ralul polonez Lucjan ¯eligowski, acționând la ordinul șefului statului polon, Jozef Pi³sudski, pornește o așa-zisã revoltã, ocupând capitala și regiunea Suvalkai. O ofensivã lituanianã a fost stopatã la insistența Comisiei Militare a Ligii Națiunilor. Guvernul lituanian se mutã la Kaunas. Disputa asupra statutului Vilnius-ului va continua pe toatã perioada interbelicã.




comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Fabrica de lactate Sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Licitatie publica