logo
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (IV)
Dumitru CHISELIŢĂ
5758 vizualizari
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (IV)
Perioada „romantică” a răscoalelor şi războaielor de independenţă a naţiunilor mici, de la începutul secolului XX, care au precedat „Marele Război”, cum era cunoscut pe vremuri Primul Război Mondial a trecut. La fel ca şi prima conflagraţie mondială, care a desfiinţat, la finalul ei, multe din imperiile „istorice”: rus, german, austro-ungar. Dar, chiar dacă a fost un „război care să sfârşească toate războaiele”, acestea nu s-au terminat. Doar şi-au schimbat scopul, de la conflicte de frontieră la războaie civile. Perioada interbelică a fost, totuşi, una de conflicte armate în Europa


Războaiele din şi de după Marele Război

Chiar dacă Primul Război Mondial a ţinut, cum s-ar spune „prima pagină” în istorie, pe lângă el au mai existat mici conflicte armate care nu s-au încadrat, militar, în operaţiunile militare Antanta versus Puterile Centrale. La fel, după terminarea războiului, a fost un întreg val de mici războaie ba de independenţă ale ţărilor ce compuneau imperiile, ba chiar între ţările „libere”, pentru „reglarea” frontierelor. Continuăm, aşadar, povestea

„Paştile Sângeroase” din Irlanda

Cunoscută şi ca „Revolta de Paşti”, a fost o insurecţie armată care a avut loc în Irlanda, pe atunci parte a Imperiului britanic; exact în Săptămâna Paştilor din 1916. Protagonişti au fost, pe de o parte, luptătorii republicani pentru independenţa Irlandei, mai exact Voluntarii Irlandezi, Armata Cetăţenească Irlandeză (formaţiune paramilitară a sindicatelor), Consiliul Femeilor Irlandeze, gruparea naţionalistă de tineret „Fianna” (devenită, în secolul XX, organizaţie teroristă) şi organizaţia paramilitară catolică „Puştile Hiberniene” şi, de partea cealaltă, armata britanică şi forţele de poliţie irlandeze fidele Coroanei – Royal Irish Constabulary.
Revolta a fost organizată şi declanşată de Consiliul Militar al Frăţiei Republicane Irlandeze şi a debutat în 24 aprilie 1916, con­ti­nuând pe durata a şase zile. Membrii Voluntarilor Irlandezi, conduşi de profesorul şi activistul Patrick Pearse, s-au unit cu mai mica Armată Cetăţenească Irlandeză condusă de James Connolly şi cu cele 200 de femei din Consiliul Femeilor Irlandeze şi au luat cu asalt puncte strategice din Dublin, proclamând inde­pendenţa Irlandei, ca republică. În replică, armata britanică (în paralel angajată în campaniile Primului Război Mondial) a mobilizat mii de militari, având sprijin de artilerie, plus o navă militară.
În Dublin au loc lupte de stradă, rebelii irlandezi reuşind să încetinească înaintarea britanicilor, care au avut pierderi semnificative. Un rol important l-au avut aici lunetiştii rebeli, care au creat probleme trupelor regulate. Poziţiile ocupate de rebeli sunt bombardate de artilerie. Au loc acţiuni izolate de atac asupra cazărmilor Poliţiei Regale Irlandeze la Ashbourne şi în comitatele Meath, Cork şi Galway, oraşul Enniscorthy fiind asediat. Germania acordă sprijin rebelilor, trimiţându-le un transport de armament, dar acesta a fost interceptat de englezi. Trupele britanice sunt suplimentate, iar folosirea armamentului greu face ca revolta să fie înăbuşită Rebelii acceptă o capitulare necondiţionată la 29 aprilie,dar luptele sporadice continuă până duminica. În Irlanda este instituită Legea Marţială. 3,500 de irlandezi sunt luaţi prizonieri, chiar dacă nu au participat la revoltă, 1.800 dintre ei fiind internaţi în lagăre sau închisori. Mulţi din liderii revoltei sunt executaţi. În decembrie 1918, republicanii reprezentaţi de partidul „Sinn Fein” au căştigat categoric alegerile pentru Parlamentul Britanic, dar aceştia, în loc să înceapă viaţa poltiică, declară, unilateral independenţa Irlandei, fapt care va duce la un nou război, cel de independenţă.

Ciudatul şi sucitul război de independenţă al Ucrainei

A fost, de fapt, o serie de mai multe conflicte, de obicei incluse, istoric vorbind, în războiul civil din Rusia de după revoluţia bolşevică. A durat trei ani, din 1917 până în 1921, ducând la înfiinţarea unui vremelnic stat ucrainean independent care, ulterior, a devenit parte a Uniunii Sovietice – URSS, cu numele de Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
După ce bolşevicii ucraineni preiau puterea în urma revoluţiei din Kiev, învingând trupele ţariste din Districtul Militar Kiev, se declară independenţa Ucrainei faţă de Rusia, dar organul reprezentativ, Rada, devine dominat de naţionalişti, iar bolşevicii creează un stat ucrainean „concurent” la Harkiv/Harkov – Republica Populară Ucraineană, cu sprijin rusesc.
Între cele două entităţi are loc un conflict, dar comuniştii, mult mai dotaţi cu tehnică şi superiori numeric, ocupă oraşe importante, înfiinţând republici sovietice la Odessa şi Doneţk-Krivoi-Rog. În paralel, armata condusă de Nestor Mahno formează în sudul Ucrainei un aşa-numit „Teritoriu Liber”, cu un regim anarhist. Ulterior, acesta se aliază cu bolşevicii. La 9 februarie 1918, Gărzile Roşii – armata bolşevică ocupă Kievul. Naţionaliştii din Rada se evacuează la Jitomir şi cer sprijin militar Germaniei Imperiale. Este momentul în care România readuce în teritoriul ei Basarabia şi Bucovina.
Puterile Centrale, respectiv Germania şi Austro-Ungaria, vin în sprijinul naţionaliştilor ucraineeni şi îi alungă pe bolşevici, ocupând Kievul la 1 martie 1918. Două zile mai târziu este semnat Tratatul de la Brest-Litovsk, prin care încetează ostilităţile pe Frontul de Est, iar Ucraina rămâne sub influenţă germană.
Ostilităţile continuă în estul Ucrainei, unde bolşevicii, împreună cu formaţiuni paramilitare ţărăneşti numite „Armatele Verzi” şi cu anarhiştii din Armata Revoluţionară Insurecţională refuză să se supună germanilor.  Pe 29 aprilie are loc o lovitură de stat condusă de generalul Pavlo Skoropadsky proclamă Hatmanatul Ucrainei, o entitate conservatoare, care anulează toate iniţiativele ideologice socialiste. Hatmanatul îşi păstrează o oarecare neutralitate, deşi sub influenţa Berlinului, nedeclarând război Aliaţilor. Ucraina devine şi un loc de refugiu pentru cei care fugeau din calea bolşevicilor din Rusia. În noiembrie 1918, după ce Puterile Centrale sunt declarate înfrânte în Primul Război Mondial, germanii se retrag din Ucraina, iar Skoropadsky părăseşte Kievul, refugiindu-se la Berlin. Puterea în Ucraina este preluată de un Directorat de orientare socialistă.

Imediat după înfrângerea Germaniei, sovieticii anulează Tratatul de la Brest-Litovsk, armatele lor invadând Ucraina. În paralel, ucrainenii din Galiţia, ocupată de Austro-Ungari, proclamă Republica Populară a Ucrainei de Vest, militând pentru unirea cu Republica Populară Ucraineană, în vreme ce polonezii din aceeaşi regiune, concentraţi în zona Lwov-ului, doresc unirea cu proaspăta Republică Polonă. Pe 22 ianuarie 1919, Ucraina de Vest se uneşte cu Ucraina, dar Galiţia de Est este cucerită de polonezi în octombrie, acelaşi an.

La mijlocul lui decembrie 1918, o forţă multinaţională aflată sub comandă franceză debarcă la Odessa şi la Sevastopol, apoi la Kerson şi Nikolaev. Campania este confuză, nereuşindu-se să se facă mai nimic din cauza lipsei de unitate şi comportamentului faţă de populaţie al forţelor anti-bolşevice. Francezii nu au sprijin clar nici din partea ucrainenilor naţionalişti, care îi consideră doar „forţe străine”, nici chiar din partea Parisului, ei fiind înfrânţi de trupele „roşii” şi fiind obligaţi să se retragă din Crimeea.
La începutul lui 1919, bolşevicii lansează o ofenisvă puternică împotriva centrului şi estului Ucrainei aflate sun directoratul lui Simon Petliura, reinstaurându-se guvernul sovietic urcainean, pe 15 martie instaurându-se Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.
Dar ofensiva „albilor” (trupe pro-ţariste) din sudul Rusiei şi Urali, care ameninţa existenţa noului stat comunist sovietic face ca estul Ucrainei să fie ocupat, în primăvara şi vara lui 1919, de trupele anti-bolşevice ale Armatei de Voluntari a lui  Anton Denikin şi ale Armatei de Don. Victoria este vremelnică, din iarnă până la începutul anului 1920 Urcaina fiind reocupată de bolşevici.
Dar, în aprilie 1920, ceea ce a mai rămas din Directoratul lui Petliura şi bucata sa de teritoriu caută şi găseşte alianţa Poloniei. În schimbul ajutorului dat împotriva sovieticilor, Petliura recunoaşte anexarea Galiţiei. Ofensiva polono-ucraineană face ca centrul şi sudul statului să fie recuperat de la bolşevici, ocupându-se inclusiv Kievul, la 7 mai 1920. Trupele sovietice organizează o contraofenisvă în zona Jitomir, aruncându-i efectiv pe polonezi afară din Ucraina, cu excepţia Lwov-ului. În paralel, bolşevicii sunt înfrânţi de polonezi la porţile Varşoviei. De această situaţie profită trupele „albe” conduse de generalul Vranghel,care, reocupă sudul Ucrainei.
La 12 octombrie 1921, se semnează armistiţiul sovieto-polon. În paralel, forţele ucrainene ale lui Petliura plănuiesc o contraofensivă în centrul Ucrainei, dar sunt atacaţi de bolşevici. Pacea semnată între URSS şi Polonia, la 18 martie 1921, încheie efectiv relaţia dintre poloni şi Petliura. Sovieticii recunosc controlul Poloniei asupra Galiţiei şi Volâniei de Vest, în schimbul cedării către Ucraina Sovietică a teritoriilor centrale estice şi sudice.
Având asigurată pacea pe frontul vestic, bolşevicii pornesc o campanie pentru lichidarea rămăşiţelor armatelor „albe”. Directoratul lui Petliura continuă să controleze o parte din forţele armate, lansând acţiuni de gherilă. Dar la 17 noiembrie 1921 sunt încercuiţi şi distruşi. (credit foto: Wikipedia)




comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Fabrica de lactate Sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
targul de cariere
Licitatie publica