logo
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (III)
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (III)
Perioada „romantică” a răscoalelor şi războaielor de independenţă a naţiunilor mici, de la începutul secolului XX, care au precedat „Marele Război”, cum era cunoscut pe vremuri Primul Război Mondial, a trecut. La fel ca prima conflagraţie mondială, care a desfiinţat, la finalul ei, multe din imperiile „istorice”: rus, german, austro-ungar. Dar, chiar dacă a fost un „război care să sfârşească toate războaiele”, acestea nu s-au terminat. Doar şi-au schimbat scopul, de la conflicte de frontieră la războaie civile. Perioada interbelică a fost, totuşi, una de conflicte armate în Europa.

Războaiele din şi de după Marele Război

Chiar dacă Primul Război Mondial a ţinut, cum s-ar spune, „prima pagină” în istorie, pe lângă el au mai existat mici conflicte armate care nu s-au încadrat, militar, în operaţiunile militare Antanta versus Puterile Centrale. La fel, după terminarea războiului, a apărut un întreg val de mici războaie ba de independenţă ale ţărilor ce compuneau imperiile, ba chiar între ţările „libere”, pentru „reglarea” frontierelor.

Noemvriana greacă

Astfel, în decembrie 1916 (stil nou), în Grecia a fost mişcarea armată numită „Noemvriana”. Grecia era neutră, dar divizată politic între pro-Aliaţi, grupaţi în jurul fostului premier Elefterios Venizelos, şi trupele loiale regelui Constantin I, ale cărui simpatii erau clar pro-germane. După ocuparea, de către armata bulgară, a fortului Rupei, aliaţii franco-britanici au început să bănuiască Grecia de tratative secrete pentru a trece de partea Puterilor Centrale. Au loc negocieri în care aliaţii cer demobilizarea armatei greceşti şi predarea materialelor de război, iar grecii cer în schimb să li se respecte neutralitatea (cu simpatii bulgaro-germane). Tratativele nu ajung la niciun rezultat, iar ofiţerii pro-Aliaţi venizelişti dau o lovitură de stat, la Salonic, cu intenţia de a lupta împotriva armatei bulgare. În paralel, Aliaţii trimit un număr de trupe la Atena. Timp de o zi, acestea se luptă cu o parte din armata greacă, dar se ajunge la negocieri. Cu toate acestea, conflictele de stradă continuă, de data aceasta între regalişti şi venizelişti. Aliaţii instaurează o blocadă navală, izolând nucleele regaliste. Regele Constantin I abdică, la 15 iunie 1917, în favoarea fiului său Alexandru care, împreună cu Venizelos, fac ca Grecia să renunţe la neutralitate şi să treacă de partea Aliaţilor.

Revolta de la Toplica

A fost o răscoală care a durat vreme de o lună, din 21 februarie până pe 25 martie 1917, a gherilelor sârbeşti – cetnicii, împotriva trupelor bulgare de ocupaţie. Cauza acesteia a fost politica de abuzuri practicată de trupele bulgare de ocupaţie, ca închiderea şcolilor, interzicerea limbii şi tradiţiilor sârbeşti, arderea cărţilor, jafurile, confiscările de bunuri şi arestările. Mişcarea de revoltă a fost încurajată şi de intrarea în război a României, de partea Antantei, sperându-se la o înaintare a Aliaţilor spre nord, de pe frontul de la Salonic. Astfel, locuitorii s-au înarmat şi, sub conducerea lui Kosta Vojinovici, au organizat o mişcare de rezistenţă antibulgară, până la promisa sosire a Aliaţilor. Revolta s-a întins în zonele Toplica, Jablanica, Jastrebac, eliberându-se localităţile Kuršumlija, Lebane,  Prokuplje şi Blace, mişcarea de rezistenţă extinzându-se pe malul drept al Moravei Apusene. Contraatacul armatei bulgare, sprijinită de formaţiuni paramilitare conduse de Tane Nikolov şi cu sprijinul consistent al trupelor austro-ungare, nu s-a lăsat mult aşteptat.
Au loc acţiuni violente împotriva populaţiei civile, comise de către trupele neregulate bulgare. Totuşi, abia în octombrie 1917 este ucis şeful rebelilor sârbi, Kosta Vojinović.

Revolta de la Judenburg

A fost o rebeliune militară care a pus faţă în faţă militarii sloveni sătui de răznoi şi trupele austro-ungare. Slovenii nu mai doreau să lupte de partea Austro-Ungariei, naţiune practic înfrântă în acel moment (mai 1918).
Cei 1.300 de soldaţi sloveni din Regimentul 17 Infanterie „Kranjski Janezi”, din Judenburg, au început revolta pe 12 mai 1918, motivele fiind, în primul rând, refuzul de a se întoarce pe front. La aceasta s-a adăugat faptul că tradiţionalele suplimente de mâncare ce le primeau cu ocazia „Săptâmânii Împăratului Karl” nu le-au primit. În plus, exista un curent pacifist, dublat de cel al dorinţei de eliberare naţională. Sunt sparte şi jefuite depozitele de hrană ale armatei. Rebelii sloveni fac acţiuni de jaf în oraş, şi îşi sărbătoresc victoria în cârciumi, dar alţii se organizează şi preiau controlul, după schimburi sporadice de focuri, în anumite puncte-cheie ale Judenburg-ului. Soldaţii rebeli pur şi simplu dezertează din armată, îndreptându-se, neorganizaţi, spre casele lor. 
Armata Austro-Ungară însă preia controlul situaţiei, majoritatea militarilor participanţi la rebeliune fiind prinşi, în frunte cu liderii lor care sunt executaţi pe 16 mai 1918. Restul soldaţilor au fost condamnaţi la închisoare.

Revolta din Golful Kotor

A fost o tentativă de revoltă a marinarilor austro-ungari de la baza navală din Golful Kotor (actualmente Boka Kotorska din Muntenegru), ce a avut loc la 1 februarie 1918. Cei patru ani de război, la care se adaugă tratamentele abuzive şi lipsa de disciplină tot mai pregnantă din armata austro-ungară, combinată cu propaganda bolşevică datorată reuşitei revoluţiei din Rusia, au generat revolta. Marinarii de pe 40 de nave de luptă au cerut un tratament mai bun pentru ei ca soldaţi, dar revendicările lor au fost imediat înlocuite cu cereri politice culminând cu un apel pentru pace. Revolta nu a cuprins însă toţi marinarii, ea fiind înăbuşită, după un schimb de focuri, de Flota a 3-a (rămasă loială) şi de bateriile de coastă. Aproximativ 800 de marinari au fost arestaţi, dintre care patru executaţi, în frunte cu social-democratul Franz Rasch. Comandantul flotei, Maximilian Njegovan, a fost înlocuit cu această ocazie de contraamiralul Miklos Horthy, viitorul conducător al Ungariei.

Revoluţia Crizantemelor

A fost o revoluţie ce a avut loc în Ungaria, la finele Primului Război Mondial, liderul ei fiind  contele Mihaly Karolyi, care a dus la instaurarea, pentru scurt timp, a Republicii Democratice Ungare. Mihaly Karolyi a înfiinţat cu această ocazie un Consiliu Naţional Maghiar, de factură social-democrată, ce a solicitat ruperea Ungariei de Imperiul Austro-Ungar. În dimineaţa zilei de 31 octombrie 1918, cu sprijinul militarilor maghiari, militanţii Consiluilui Naţional Maghiar, purtând la revere crizanteme, au ocupat clădirile publice din Budapesta. Premierul Sándor Wekerle a demisionat, iar fostul premier, Istvan Tisza, a fost ucis. La sfârşitul zilei, regele Carol al IV-lea a acceptat situaţia de fapt, numindu-l pe Károlyi premier. La 16 noiembrie 1918 a fost proclamată Republica Democrată Ungară, Mihaly Károlyi devenind preşedinte. În martie 1919 izbucneşte revoluţia bolşevică a lui Bela Kun, care transformă Ungaria în republică sovietică „a Sfaturilor”. Cu sprijinul armatei române, comuniştii sunt înfrânţi şi după o mică „reîntoarcere” a Primei Republici, Ungaria devine regat, condus de regentul Miklos Horthy.

Războiul civil din Finlanda

A avut loc între 27 ianuarie şi 15 mai 1918, ducând la crearea statului finlandez independent. Finlanda era, în acel moment, Mare Ducat din componenţa Imperiului Rus. A fost o luptă pentru putere în noul stat, dusă, pe de o parte, de social-democraticii „roşii”, susţinuţi de omologii lor sovietici şi trupele „albe”, conduse de conservatori, cu sprijinul Imperiului German, alături de voluntari suedezi, polonezi şi estonieni. Sudul Finlandei era controlat de Gărzile Roşii, compuse din muncitori şi ţărani, iar nordul era controlat de Gărzile Albe, alcătuite din pătura de mijloc şi societatea „înaltă”:
În februarie 1918, roşii, cu sprijin sovietic, lansează o ofensivă nereuşită spre nord. În martie acelaşi an, începe contraofensiva „albă”, cu sprijin german. Lupte decisive au loc la Tampere şi Viipuri, câştigate de facţiunea „albă”, iar bătăliile de la Helsinki and Lahti sunt câştigate de trupele germane. Au loc abuzuri de ambele părţi ale taberelor, numărul victimelor ridicându-se la 39.000 de persoane.
După victoria albilor, intenţiile Finlandei erau ca acest stat să devină monarhie sub protectorat german, dar cei din urmă sunt declaraţi învinşi la sfârşitul Primului Război Mondial. Finlanda devine astfel o republică democratică, în ciuda faptului că a fost divizată politic încă multă vreme. (va urma).credit foto: wikipedia



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie


Ciclism Sibiu

Hertel Nordbayern

Filarmonica Sibiu

Eurotrip Rekze
Fundatia APT
Auchan