logo
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (I)
Războaiele mai puţin cunoscute ale Europei (I)
Toți știm de Primul sau Al Doilea Rãzboi Mondial, conflicte care au pustiit, la propriu, civilizata Europã, fãcând zeci de milioane de victime desființând state întregi și nãscând state noi pe hartã, sau modificând forme de guvernare. Sunt în orice manual de istorie, s-au scris biblioteci întregi despre ele, s-au fãcut sute de filme, la subiect sau nu. Însã numãrul rãzboaielor, mai mari sau mai mici, de la conflicte armate între țãri la revoluții, mișcãri de independențã sau revolte sociale, este neașteptat de mare. Vom încerca, aici, sã trecem în revistã secolul care, pe lângã civilizație și progres tehnic și științific, a adus extrem de multe pretexte pentru ca omul sã se ucidã în numele a ceva: ideologie sau teritoriu.

 

1903 – Rãscoalele de Sf. Ilie – Schimbarea la Fațã (Ilinden – Preobrajenie). A fost o re­voltã bulgaro-macedoneanã, împotriva Imperului Otoman, condusã de Organizația In­ternã  Revoluționarã Macedo­neanã (VMRO), care milita pen­tru autonomia Macedo­niei, în cardul statului bulgar. Au beneficiat de alianța di­verselor organizații revoluțio­nare ca Frãția Secretã Revo­luționarã Bulgarã și organi­zația anarhistã „Cercul de la Gemidjii”. Neînțelegerile pri­vind data revoltei și lipsa de coordonare au fãcut ca revo­luția sã fie înãbușitã repede.

Luptele s-au dat între 15.000 de membri rãsculați ai VMRO și  40.000 de militari otomani, fiind mai mult un rãzboi de gherilã..

De fapt au fost douã revolte distincte, principala fiind cea de Sf. Ilie, din Macedonia, cea de Schimbarea la fațã, din Tracia, fiind un fel de sprijin bulgar acordat revoluționarilor macedoneni.

Reacția turcilor a fost mult mai disproporționatã ei distru­gând, ca represalii, între 100 și 200 de sate a cãror popu­lație era bãnuitã cã a sprijinit mișcarea. La fel, Bulgaria s-a disociat oficial de mișcare, declarându-i pe revoluționari în afara legii și operând arestãri.

 

1904 – 1908 – luptele greco – bulgare
din Macedonia

 

A fost un rãzboi de gherilã între diverse mișcãri revolu­ționare bulgare, macedo­ne­ne, albaneze, aromâne, sâr­bești și grecești, pentru domi­narea Macedoniei gre­cești.

Grecii, inspirați încã din secolul XIX de ideea unei Grecii Mari care sã cuprindã toate teritoriile populate de greci, inclusiv cel al Mace­doniei. Conflictul a fost, inițial, bazat pe considerente reli­gioa­se, între susținãtorii pa­triarhiei Ecumenice de la Con­stantinopol – pro gre­ceas­cã, și cei ai Exarhatului Bulgar, înființat de turci  în 1870.

A fost un rãzboi neregulat, între adepții Comitetului Macedonean (Etniki Eteria), condus de Dimitrios Kalapot­hakis, Pavlos Melas și Ion Dra­goumis, autointitulați „make­donomahoi” (luptãtori mace­doneni) de o parte și națio­naliștii bulgari și macedoneni din grupurile VMRO, Comi­tetul Suprem Macedonean de la Adrianopole, Frãția Secretã Revoluționarã bulgarã și cet­nicii sârbi, care a dege­nerat într-o serie de crime asupra civililor, grecii masacrând bul­gari și bulgarii greci, ambele tabere trebuind sã facã fațã și trupelor regulate otomane. Rãzboiul civil a luat sfârșit prin revoluția Junilor Turci de la 1908, care a asigurat controlul grecesc asupra unei bune pãrți a Macedoniei dar asigu­rând promisiunea turcilor progresiști de a se respecta toate etniile și religiile, pe baza unei Constituții.

 

1905 - Insurecția
de la Lotz

 

Cunoscutã și ca Zilele din Iunie,  a fost o rãscoalã a mun­citorilor polonezi împotriva Imperiului Rus, ce a avut loc între  21 și 25 iunie 1905. Zona Lodz-ului era una „dificilã” din punct de vedere social, mun­citorii din oraș organizând, de mai multe ori, greve care au fost reprimate violent de poliția și armata țaristã. Insurecția a pornit pe neașteptate, pe fon­dul conflictelor cu autoritãțile ce au avut loc în zilele ante­rioare. Pe 21 iunie, muncitorii au început sã construiascã baricade și sã atace patrulele poliției și ale armatei. Auto­ritãțile ruse au suplimentat numãrul de trupe din zonã și au declarat legea marțialã. Pe 23 iunie Lodz-ul era un oraș sub asediu, nefuncțional economic, devenit un câmp de luptã urban, poliția și arma­ta luând cu asalt zecile de baricade ale rebelilor. Pe 25 iunie, revolta a fost înãbușitã, lãsând în urmã sute de morți și rãniți. Tulburãrile din Lodz au continuat mai multe luni, dar la o scarã mai micã.

 

1906- 1908 – Revolta din Theriso- Creta

 

A fost o insurecție ce a avut loc în Creta, împotriva guver­nului local, Creta fiind atunci stat autonom, aflat sub suze­ranitate otomanã. Revolta a fost condusã de politicianul  Eleftherios Venizelos, și a fost numitã dupã satul natal al mamei sale, Theriso, centrul mișcãrii. Cauza insurecției a fost disputa dintre Venizelos și conducãtorul insulei, prințul  George al Greciei, cu privire la viitorul insulei, respectiv unirea Cretei cu Grecia. Dupã o lungã disputã politicã, Venizelos și adepții sãi decid cã problema poate fi rezolvatã doar pe calea armelor, alipind Creta la Grecia și instaurând în insulã o guvernare mai democraticã.

Revolta a început oficial în 23 martie 1905, când apro­ximativ 1000 de cretani unio­niști, din care doar jumãtate înarmați, au început un rãzboi de hãrțuire cu trupele de jan­darmi. La Theriso, Venizelos a înființat un guvern provizoriu, chiar dacã Prințul George a declarat legea marțialã în Creta. Prezența a douã gu­verne paralele a dus aproape la un rãzboi civil în rândul popu­lației, cu lupte în zona localitãților Chania și Vou­kolies.

Pe 7 august, o navã militarã rusã, cu 200 de militari ruși și un numãr însemnat de jan­darmi cretani, la bord, acos­teazã la Kastelli. Doi ofițeri ruși și unul italian solicitã negocieri cu rebelii, cerându-le sã se predea. Refuzul cretanilor
face ca nava rusã sã bom­bardeze zona, contribuind la creșterea sentimentului de revoltã al localnicilor. Insu­recția continuã cu ciocniri ar­mate între unioniști și trupele ruse.

La începutul verii anului 1905, prințul George reîncepe dialogul cu Venizelos și, dupã negocieri în sesiunea parla­mentarã din septembrie, Adunarea Cretanã vizeazã o serie de mãsuri democratice. Revolta armatã începe sã se stingã, pe fondul sosirii iernii și al dificultãților logistice ale rebelilor venizeliști. Anul urmãtor, în 1906, cu sprijinul Marilor Puteri, au loc noi alegeri, și, dupã un timp, s-a votat anexarea Cretei de cãtre Grecia. (va urma)

 

pagină realizată de Dumitru CHISELIŢĂ




comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
Must de Jidvei

FMCT

FMCT

Eurotrip Rekze
Fundatia APT
Auchan