Păsările migratoare, cu GPS încorporat

Ştim din primele lecturi copilăriei că omul este fiinţa inteligentă a Terrei, iar supremaţia pe acest segment şi-a demonstrat-o şi o demonstrează avioanele ce plutesc în aer, prin calculatoarele ce socotesc tot mai repede şi mai bine decât noi, prin Internetul ce te conectează oricând cu cineva de la celălalt capăt al Pământului. Minuni ale ştiinţei omului sunt toate, într-adevăr. Dar oare cum am putea numi, dacă nu tot minuni, precizia cu care păsările zboară mii de kilometri în fiecare an fără a avea vreun GPS? Sunt păsările migratoare asemenea fizicienilor care cercetează undele magnetice ale vibraţiilor Pământului; sunt păsările migratoare astrologi care ştiu să citească în stele? Sunt două dintre întrebările al căror răspuns îl căutăm astăzi.
Barza, mierla, graurul, ciocârlia, rândunica, prepeliţa, cucul, privighetoarea, pupăza... toate ne sunt păsări familiare din cărţile de zoologie şi din natură. Toate sunt păsări migratoare ce pornesc de două ori pe ani, primăvara şi toamna, într-o lungă călătorie. Zboară sute sau mii de kilometri în căutarea unui climat favorabil. De ce? Pentru că latitudinea sudică oferă o vreme mai bună şi o hrană mai bogată în timpul iernii, iar, vara, în latitudinile nordice ziua este mai lungă (16 ore) decât în cele tropicale (12 ore), iar concurenţa pentru hrană mai puţină.
Lista păsărilor migratoare e mult mai lungă şi mai diversă decât exemplele deja menţionate. Americanii o completează cu Limosa Lapponica care zboară din Alaska în Noua Zeelandă sau cu vulturul. Pornind de la asemenea exemple, specialiştii au delimitat două categorii de păsări migratoare: cele care călătoresc pe distanţe lungi şi cele care parcurg distanţe scurte. Să le luăm pe rând.
8 milioane de kilometri într-o viaţă...
...un asemenea record face invidios orice căpitan de vapor sau orice explorator. Recordul nu aparţine vreunui om, ci speciilor de ielcovan care pot parcurge opt milioane de kilometri în cei 50 de ani de viaţă. Specia invocată se numără printre migratoarele de cursă lungă, aşa că asemenea rândunicilor, gâştelor, lebedelor etc. locuieşte anual în două case.
Aproximativ 1.800 dintre cele peste 10.000 de specii de păsări sunt migratoare pe distanţe lungi, iar imaginea cea mai cunoscută a călătoriei pe care o fac anual e una de la nord înspre tropice. Adică, toamna părăsesc ţinuturile nordice pentru cele tropicale, iar primăvara se întorc. Geografic vorbind, păsările din Europa migrează în Africa, cele din Asia călătoresc în Australia, iar păsările din America de Nord zboară în sudul Americii de Sud.
În ceea ce priveşte alegerea rutelor de migrare, să ştiţi că păsările uimesc: gâştele Brent, de pildă, zboară din peninsula Tamyr către Marea Wadden peste Marea Albă şi cea Baltică, în loc să aleagă ruta directă, peste Oceanul Arctic şi nordul Scandinaviei.
Şi acum să cunoaştem câteva dintre curiozităţile migratoarelor de cursă lungă: reprezentanţi ai speciei Limosa Lapponica efectuează cel mai lung zbor neîntrerupt prin parcurgerea a peste 11.000 km din Alaska în Noua Zeelandă; resursele necesare vin din cantităţile de grăsime (55 % din greutatea corpului) pe care le acumulează înainte de migrare. 14.000 km zboară şi ielcovanul din Insulele Falkland spre nordul Oceanului Atlantic.
Speciile care migrează pe distanţe scurte – precum egreta, ciocârlia, fluturaşul de stâncă - optează pentru altitudini mai mici din aceeaşi zonă sau puţin mai calde din interiorul aceleiaşi zone.
Şi acum să vedem cum stau lucrurile dincolo de statisticile din manualele de zoologie: din cauza schimbărilor climaterice, 20 de miliarde de zburătoare (adică, aproximativ 70% din păsările migratoare ale lumii) şi-au schimbat obiceiurile de migrare în ultimele decenii. Altfel spus, păsările care obişnuiau să migreze pe distanţe lungi optează pentru distanţe mult mai scurte, iar cele care migrau pe distanţe scurte nu mai migrează deloc. Unul dintre cele mai citate exemple este cel al lebedelor ce rămân în oraşe europene pe parcursul iernii.
Secretele migraţiei
De mult timp se străduiesc oamenii de ştiinţă să descopere secretele unuia dintre cele mai complexe bioritmuri din lumea animală: migraţia. Explicaţii există, iar primele dintre ele sunt de ordin biologic şi genetic. Se pare că migrarea către sud este efectul impulsurilor pe care aerul rece îl transmite creierului păsărilor, avertizându-le că e timpul să plece spre zone mai calde. Migrarea către nord are legătură tot cu un ceas intern al păsărilor, iar ticăitul ceasului este dat de hormonii sexuali care avertizează pasărea să plece spre nord pentru a se reproduce.
De unde ştiu păsările încotro să se îndrepte şi care sunt cele mai bune trasee pentru zbor? Aceasta este întrebarea care a dat destule bătăi de cap cercetătorilor. Au fost emise ipoteze, acceptate pe scară largă.
Primul invocat este instinctul care le indică păsărilor unde se zboare. Pentru demonstrarea aceste supoziţii s-a recurs şi la observarea comportamentului păsărilor care trăiesc în colivii. Se pare că, în colivie, păsările manifestă aceleaşi preferinţe de direcţie ca şi tovarăşele ce trăiesc în sălbăticie: adică spre sud - toamna şi spre nord - primăvara.
Trebuie menţionat apoi faptul că păsările migratoare ştiu să citească harta cerului şi se orientează după soare şi stele. Concomitent, ele se folosesc de câmpul magnetic al Pământului. La acestea s-ar putea adăuga reperele olfactive şi vizuale pe care o pasăre le poate stabili şi recunoaşte în timpul unei călătorii. Toate aceste elemente concură la rutele de migraţie pe care păsările le urmează din generaţie în generaţie. Sintagma „din generaţie în generaţie” e una magică pentru că specialiştii mai cred că păsările care călătoresc în stoluri urmează un anumit tipar: cele bătrâne zboară în faţă, pentru a-şi ghida tovarăşele tinere. Cercetările au arătat că reprezentanţii speciilor Calidris canutus şi Calidris alpina zboară cu 5 km mai mult pe oră atunci când călătoresc în stol, decât dacă zboară singure.
Experimente s-au făcut şi pentru a depista modul de funcţionare al acestor rute: rândunele şi presuri au fost transportate cu avionul aproape 4000 km, li s-a ataşat un mic emiţător radio între aripi şi au fost eliberate. Rezultatul? 15 păsări adulte au ştiut că trebuie să zboare spre sud-est, în timp ce alte 15 păsări tinere au zburat spre sud, indicând astfel că prima rută migraţională după naştere (dinspre nord spre sus) este cumva imprimată pe creier.
* Cele mai vechi observaţii legate de migrarea păsărilor se regăsesc în Biblie (în Cartea lui Iov) şi în scrierile lui Homer, Hesiod şi Aristotel. Aristotel notează că cocorii călătoresc din Sciţia spre Nil.
* În cultura populară, Sfântul Vlasie, sărbătorit de Biserica Ortodoxă în 11 februarie, este ocrotitorul păsărilor migratoare. Se spune că Sf. Vlasie dezleagă glasul păsărilor ca să poată cânta, aşa că cine nu respectă sărbătoarea sfântului nu va avea recolte bună pentru că va mâncată de păsări, iar pe lumea cealaltă nu va auzi cântecul păsărilor din rai.
* Cinci miliarde de păsări migrează anual între Europa și Africa. România este traversată cea de-a doua rută majoră europeană de migrare a păsărilor de apă. Dunărea, Delta Dunării, lacul Razelm-Sinoe, Insula Mare a Brăilei, Insula Mică a Brăilei sunt zonele unde se concentrează migraţia păsărilor. Noiembrie este perioada de vârf a migraţiei şi mii de păsări sunt aşteptate în Deltă.
* Pasărea Puffin fuligineux parcurge în timpul migraţiei o distanţă de 65.000 de kilometri în şase-zece luni.
.