logo
„Tinerii oţeliţi” prin cultură la putere: „Tribunism” şi „Sămănătorism” Primii care au „semănat” au fost tribuniştii ardeleni! – supliment cultural politic Tribuna (III) -
Marius HALMAGHI
677 vizualizari
„Tinerii oţeliţi” prin cultură la putere: „Tribunism” şi „Sămănătorism”  Primii care au „semănat” au fost tribuniştii ardeleni!  – supliment cultural politic Tribuna (III) -

În jurul revistei „Sămănătorul” s-a dezvoltat - la începutul sec. XX- un curent ideologic şi literar numit „Sămănătorism”. Marcând puternic viaţa culturală a României, revista a fost fondată în principal de tribunişti, primii directori fiind George Coşbuc şi Alexandru Vlahuţă, aceştia venind în sprijinul campaniei de culturalizare a ţărănimii, iniţiată de ministrul instrucţiei Spiru Haret. Principalul ideolog al mişcării a fost istoricul Nicolae Iorga, teoriile sale având la bază verbul „a sămăna”, semnificând a „semăna” concepţiile lor privind fondul naţional, răspândirea culturii în societate şi respingerea modernismului şi a influenţei poeziei franceze, în mediul sătesc. Fondatorii sămănătorismului au fost de acord cu constatările lui Titu Maiorescu, acesta criticând procesul modernizării României în care «au fost împrumutate forme ce nu corespundeau fondului, caracterului, structurii şi nevoilor societăţii româneşti. Pătura cultă s-a îndepărtat de popor, tradiţiile, istoria şi cultura naţională au fost abandonate în favoarea cosmopolitismului, modernismului şi demagogiei. Remediile pentru relele din societate erau căutate de adepţii sămănătorismului în revenirea la tradiţie, în naţionalismul luminat, în refacerea pe aceste baze a unităţii poporului. Satul românesc reprezenta, în accepţiunea lor, reazămul etnic şi spiritual al renaşterii virtuţilor spirituale. În consecinţă, „Sămănătorul” milita pentru respingerea ideologiilor socialiste, anarhiste sau internaţionalist – democratice. Nostalgia unei boerimi româneşti, altruistă şi iubitoare de virtute şi neam, a unei economii rurale, în evoluţie organică, era contrapusă capitalismului rapace, armonia socială – luptei de clasă, morala creştină şi naţionalismul profund – cosmopolitismului şi democraţiei egalitariste.

Nu este de mirare că paginile „Sămănătorului” sunt populate de numeroşi publicişti şi scriitori ardeleni. Printre colaboratorii săi se numărau George Coşbuc, Ion Gorun, Ilarie Chendi, Şt.O. Iosif, Sextil Puşcariu, Maria Cunţan, Constanţa Hodoş, Ioan Scurtu, Zaharia Bârsan, Ion Agârbiceanu, Ovid Densuşianu, Octavian Goga şi Aurel C. Popovici, alături de scriitori aparţinând întregului areal românesc ataşaţi programului revistei. Printre ei, Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Elena Farago, Panait Cerna şi mulţi alţii». (Crişan Vasile, Aurel C. Popovici (1863-1917), Sibiu, 2008, pag. 208)

Interesul faţă de acest curent a fost imens, fiind datorat crizei societăţii româneşti, marcată de numeroasele răscoale ce au culminat cu răscoala de la 1907.

În Transilvania, după dispariţia „Tribunei” din Sibiu (în 1903) şi în timp ce «tribuniştii din Arad pregăteau opinia publică pentru adoptarea activismului politic, în vara anului 1902, studenţii români de la Universitatea din Budapesta întemeiau revista „Luceafărul”. În jurul noii reviste s-a cristalizat o grupare literară aparţinând tinerilor care la începutul secolului al XX-lea îşi făceau studiile în universităţile imperiului. Prin „Luceafărul”, noua generaţie de intelectuali români revigora viaţa naţională şi culturală din Ardeal, pe coordonatele unităţii prin cultură a tuturor românilor, ca preludiu al unităţii naţionale şi statale. Atunci când tinerii de la „Luceafărul” au păşit în arena vieţii politice, ei s-au situat programatic alături de activismul „Tribunei” din Arad. Spiritul lor contestatar era catalizat de atacurile gazetei arădene împotriva conducerii executive a P.N.R. La cea dată „Tribuna” era la apogeu. Printre colaboratorii săi se numărau numeroşi publicişti aparţinând generaţiei „Luceafărului”, în frunte cu Octavian Goga, Ioan Lupaş, Ilarie Chendi, Ion Agârbiceanu. Onisifor Ghibu, Şt. O. Iosif, Octavian C. Tăslăuanu, Sextil Puşcariu, Zaharia Bârsan, Tiberiu Brediceanu, Silviu Dragomir, Vasile C. Osvadă, Sebastian Stanca, ş.a. (...) Această grupare a intrat în istoria presei româneşti şi a luptelor naţionale de la începutul secolului al XX-lea sub genericul „tinerii oţeliţi”. Şeful de promoţie al acestora a fost Octavian Goga.

Eşecurile suferite de candidaţii naţionali în alegerile din primăvara anului 1910 au declanşat seria criticilor la adresa conducerii Partidului Naţional Român din Transilvania. (...) atacurile „Tribunei s-au derulat pe mai multe fronturi. Unul dintre acestea era cel tradiţional şi viza toate resorturile politicii şoviniste ale guvernelor ungureşti. O altă direcţie a criticilor „Tribunei” dezavua oportunismul de care dădeau dovadă unele personalităţi din rândul mişcării naţionale a românilor care pentru foloase materiale, funcţii sau statut social, ori în numele unor iluzorii proiecte de conciliere cu guvernanţii, renunţau la programul politic naţional, punându-se în slujba guvernelor şi instituţiilor statului dualist ungar, trădând astfel cauza Partidului Naţional Român. Fenomenul era real, dovedindu-se deosebit de nociv pentru moralul naţiunii. (...) Aceste critici adesea acide au îngrijorat nu numai pe unii membri marcanţi ai mişcării naţionale din Ardeal, ci şi cercuri politice de la Bucureşti. După mai multe încercări eşuate de reconciliere şi de aducere la ordine a tinerilor răzvrătiţi, Comitetul naţional, în şedinţa din 19 decembrie 1910, ia decizia întemeierii unui nou organ de presă, tot la Arad, care împreună cu cotidianul „Lupta” ce apărea la Budapesta, avându-l la conducere pe Alexandru Vaida – Voievod, să susţină linia politică a Comitetului executiv. Astfel ia fiinţă ziarul „Românul”, la 1/14 ianuarie 1911, sub redacţia lui Vasile Goldiş, ca nou organ oficial al P.N.R.

Tribuna” devenită ziar independent va continua pe tot parcursul anului 1911 şi în primele două luni ale celui următor să menţină linia politică adoptată. Tonul acuzelor fratricide se acutizează, căpătând accente dramatice. Încercările de conciliere, printre care şi cele ale vechiului colaborator al „Tribunei” I.L. Caragiale, pălesc sub tirul pamfletar al „tinerilor oţeliţi”. Criza provocată de dizidenţa gazetei se cronicizează, devenind dăunătoare unităţii partidului şi imaginii sale publice. Supusă unor mari presiuni venite din partea conducerii Partidului Naţional, cât şi de la Bucureşti prin Constantin Stere, ziarul îşi încetează apariţia în martie 1912.» Sursa: Crişan Vasile, Enciclopedie TRIBUNA, Oameni, fapte, locuri, vol. II, Sibiu, 2016, pag. 191-192)

 

La înfiinţarea cotidianului „Românul” i s-a retras „Tribunei” calitatea de oficios al partidului, acesta devenind cotidian independent «decis să continue atitudinea de frondă. (...) Procesul verbal, publicat în ultimul număr al „Tribunei” arădane (...) :Subscrişii delegaţi ai comitetului naţional român, pe deoparte, şi comanditarii ziarului „Tribuna”, pe de altă parte, pătrunşi de necesitatea imperioasă de a restabili viaţa normală de partid, afirmând unitatea şi solidaritatea naţională, precum şi de a asigura disciplina de partid şi a încheia pacea cinstită pentru toţi, curmând astfel neînţelegerile iscate între comitetul naţional şi ziarul „Tribuna” am căzut de acord şi am convenit la următoarea înţelegere:

1.Comanditarii ziarului „Tribuna” pun acest ziar, precum şi ziarul „Tribuna Poporului” şi întreaga avere a acestora, la dispoziţia Comitetului naţional, obligându-se de a îndeplini toate formalităţile ce se vor găsi necesare; 2. Comitetul naţional se va reîntregi prin retragerea demisiunilor din partea d-nilor N. Oncu, N. Ivan, O. Goga şi P. Givulescu, şi prin cooptarea de cătră comitet a d-lui R. Ciorogariu în locul vacant; 3. Comitetul naţional va lua asupra sa activul şi pasivul societăţii în comandită „Tribuna”; 4. Ziarul „Tribuna” se va fuziona cu ziarul „Românul” într-un singur organ al comitetului naţional; 5. În consiliul de administraţie al ziarelor comitetului vor intra dnii N. Oncu şi S. Raicu, iar d. O. Goga în comitetul de redacţie al acestor ziare. Chiar prin încheiarea înţelegerii de faţă, dispărând pentru totdeauna toate motivele de discordie, dispunem ca acest fapt îmbucurător să fie adus la cunoştinţa generală prin publicarea prezentului proces verbal. Arad., 5 martie 1912 s.a. Delegaţii comitetului, Comanditarii „Tribunei”: Dr. T. Mihali, Roman Ciorogariu, Dr. Iuliu Maniu, Sava Raicu, Dr. Romul Veliciu, Dr. Nicolae Oncu. Sursa: Crişan Vasile, Enciclopedie TRIBUNA, Oameni, fapte, locuri, vol. I, Sibiu, 2016, pag. 22-23)

 

Închis am fost, dar pedepsit n-am fost niciodată!- Octavian Goga

În memoria tuturor literaţilor care au petrecut ani grei de temniţă în închisorile ungare, fiind acuzaţi de delict de presă, reproducem răscolitoarea poezie „Poetul”, scrisă în timpul cât Octavian Goga era închis la Seghedin, după un proces în care „poetul pătimirii noastre”, fiind întrebat dacă a mai fost pedepsit, răspunsul lui a fost laconic şi plin de demnitate: „Închis am fost, dar pedepsit n-am fost niciodată”:

„Când l-au închis după zăbrele

Şi paznicii l-au petrecut,

L-au despuiat de toate cele,

De tot sărmanul lui avut ...

 

L-au dus aşa-ntre răzvrătiţii

De după zidul fără glas,

Dar şi-au uitat nenorociţii

Că gândurile i-au rămas.

 

Nebănuitul lor tezaur

Nebunii-ntregi i l-au lăsat,

Şi-n giulgiul or, tivit cu aur

El sufletul şi-a-mpresurat.

 

Zadarnic bate din aripă

Şi-n goană moartea-i dă fiori,

Zadarnic huhurezii ţipă

Din turla negrei închisori.

 

În mândră vrajă se desfată

Ungheru-ngust şi nevoiaş

Şi-i o grădină fermecată

Chilia de puşcăriaş ...

 

Iar dacă, tainic, câte-o rază

Coboară tremurând pe pat,

Ea-nfiorată luminează

În visul unui împărat. ...”

 

Efectul moral al câtorva pagini scrise de dumneata echivalează cel puţin cu două divizii! - O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor

Să-i dăm ţăranului o gazetă cuminte şi cinstită. Aceasta e o mare şi neapărată trebuinţă a vremii. O gazetă ridică punte între sufletele cărturarilor şi ale ţăranilor care o slovenesc duminica pe genunchi” – Octavian Goga

Octavian şi fratele său romancierul Eugen Goga s-au înrolat la 28 august 1916 în regimentul 80 infanterie Bucureşti, ca simpli soldaţi. Generalul Prezan l-a mobilizat la biroul de propagandă, deşi Goga s-a împotrivit. Prezentăm argumentele generalului:

-Domnule Goga – i.-ar fi spus generalul – Marele Cartier, ca orice astfel de comandament, stabileşte un birou de propagandă pentru armată. Am făcut o socoteală simplă: transformat în efect militar, efectul moral al câtorva pagini scrise de dumneata echivalează cel puţin cu două divizii. Nu sunt dispus să distrug două divizii, ca să-şi fiu dumitale pe plac. Deci veţi rămâne la dispoziţia noastră. Dacă nu de voie, va fi de nevoie. Căci am să dau ordin ca soldatul Goga să fie adus la cartier.” Ordinul a fost respectat, argumentele fiind clare şi logice.

În ziarul „România” editat în timpul războiului, Goga elogiază curajul şi inteligenţa ţăranului român (articolul „Ne învaţă Mărăşeştii”): „Legenda superiorităţii sufleteşti şi a culturii de la Berlin s-a evaporat în faţa sătenilor de la Târgovişte, care au pornit la atac în cămăşi şi cu capetele goale, creând în jurul lor o atmosferă de vitejie clasică, smulsă parcă din cele mai strălucite pagini ale antichităţii greco-romane”.

Aflat în Franţa, în decembrie 1918, «considerând absolut utilă rămânerea lui în continuare la Paris „pentru a combate toate manifestările unor curente şi pentru a susţine vie dreptatea noastră, alături de alte popoare care au dus o agitaţie continuă şi metodică”. Goga îşi mărturisea regretul de a nu putea participa la istorica Adunare. „Regret din tot sufletul că nu mi-a fost dat să văd aceste valuri de oameni şi să mă pătrund şi eu de bucuria cea mai curată care mi-ar fi răsplătit îndeajuns tot zbuciumul de o viaţă întreagă pentru triumful unei idei”.

Criticul Eugen Lovinescu descoperă în opera marelui nostru poet – a cărui activitate este prea puţin cunoscută de tinerele generaţii – toate ideile promovate de sămănătorism!

În anul Centenarului Marii Uniri, românii au avut şansa să-l redescopere pe Liviu Rebreanu şi romanul „Pădurea Spânzuraţilor”, premiat de Societatea Scriitorilor Români şi tradus în peste douăzeci de limbi străine. Filmul omonim, după scenariu lui Titus Popovici, în regia lui Liviu Ciulei, a obţinut Premiul pentru regie la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes (1965). Universul primului război mondial pentru ostaşii români ardeleni a oscilat între perspectiva morţii în tranşee luptând împotriva fraţilor de sânge sau prin spânzurare, o adevărată dramă a tuturor tomânilor. Conflictul moral între datoria faţă de un imperiu şi o ţară care nu te respectă şi sentimentul de apartenenţă la naţiunea română. O criză psihologică cu soluţii din cele mai diverse, majoritatea dezertând şi înfruntând consecinţele; puţini au avut curajul să recunoască „Mă înăbuşe laşitatea ...!”.

Contradicţiile naţionale au măcinat imperiul austro-ungar, au răscolit conştiinţele, sentimentul vinovăţiei determinându-i pe mulţi să ia calea pribegiei, purtând în suflete eticheta „trădării de patrie”, fiind întâmpinaţi cu reţinere şi suspiciune de proprii fraţi, românii din Vechiul Regat.

Martorii oculari, care au asistat la execuţia prin spânzurare a celor condamnaţi, au declarat că în ultimele clipe de viaţă aceştia ţineau să strige cu putere:

TRĂIASCĂ ROMÂNIA MARE”, visul tuturor românilor!

Conflictul între datorie şi conştiinţa naţională a fost soluţionat în cea mai frumoasă zi din istoria poporului român: 1 decembrie 1918!

Descoperiţi romanul lui Liviu Rebreanu şi umanitarismul profund al scrierii sale: «eu cred că civilizaţia l-a falsificat pe om şi l-a înrăit; omul primitiv e bun şi drept şi credincios, de aceea e mult mai fericit ca omul civilizat! ... Imensei majorităţi a omenirii civilizaţia nu i-a dăruit până azi decât războiul, care pune faţă în faţă milioane de oameni şi care ucide mii şi mii de suflete într-o secundă! Binefacerile civilizaţiei se răsfrâng numai asupra câtorva privilegiaţi suferind de plictiseală şi de spleen. Pentru o mie cinci sute de milioane de oameni civilizaţia e o pacoste, dacă nu chiar un rafinat sistem de robire! (...) Civilizaţia d-tale stârneşte în bietul suflet omenesc numai întrebări, dar nu e în stare să-ţi ofere nici un răspuns! Fiece „cucerire” a civilizaţiei a dărâmat câte-o bucăţică din fericirea omului, până ce nu i-a lăsat în suflet decât un morman de ruine ... (...) Zece mii de ani de civilizaţie nu preţuiesc cât o singură clipă de adevărată împăcare sufletească»





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

Garanta

TDC

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia