logo
Tablouri dintr-o piesă de teatru absurd
Tablouri dintr-o piesă de teatru absurd

Povestirile scurte ale doamnei Dagmar Dusil ( Cine păzeşte pânza de păianjen? -traducerea din lim-ba germană a volumului Wie die Jahre verletzen, editura Tracus Arte Bucureşti) sunt tablouri dintr-o piesă de teatru absurd în care personajele bâjbâie în întunericul sălii de spectacol în căutarea acto-rului dispus să le dea viaţă preţ de câteva ore pentru a-şi expulza greaţa din stomacurile cu coji de cartof postbelice, pentru a-şi stoarce culorile irişilor bolnavi de imagini peste petalele florilor de câmp, pentru a-şi goli brazdele cenuşii ale creierului îmbâcsite de insecte veninoase în muţenia limbii care nu mai ascultă comenzile, pentru a-şi regăsi membrele pierdute în măcelul mondial, pentru a renaşte din cenuşa crematoriilor. Dar pot fi la fel de bine componentele unei simfonii dodecafonice, începută de un dictator arian şi terminată de altul, gruzin cu urme de vărsat pe obraji, care este şi dirijorul orchestrei. O simfonie care sună altfel decât Pastorala: aici, florile nu se prind în horă cu ţăranii care chefuiesc după strângerea recoltei, ci se topesc în puroiul galben al parvenitismului politic, în roşul sângelui de himen sfârtecat de tatăl vitreg, în vânătul  urechii turnătorului, în verdele fals al frunzelor de oleandru din ciubere. Albul rămâne al zăpezii care acoperă nimicnicia gâzelor prinse în pânza de păianjen; negrul este acaparat de noaptea din care se zbat să scape etnicii germani. şi nu doar ei.
   Anii rănesc mai puţin decât ceasul căci -zice înţelepciunea populară- nu aduce anul ce aduce ceasul. Orele rănesc şi tot ele vindecă. Dar sunt răni pe care nici o limbă nu le poate închide, oricât de mult le-ar linge. Sunt ore şi clipe care te dezmembrează cum roata călăului, dar nu te ucid, fiindcă soarta ţi-a hărăzit suferinţe înainte de a trece în partea cealaltă a fiinţei: moartea.
   Uşurătatea neobrăzată a existenţei este relevată în figura lăptarului măierean care calcă parchetul domnilor desculţ şi cu noroi între degetele picioarelor: o existenţă pe care Dagmar Dusil o trece peste un Styx imaginar, ca o marfă de contrabandă pentru cei care şi-au găsit liniştea post-purgatoriu unde-va în nişele inventate de Dante, dar au rămas prezenţi în conştiinţa noastră, cum viermele în mărul de vară. Nu putem muşca din propria conştiinţă fără a ne fi scârbă de viermişorii care nu s-au învelit în hlamida ţesută din firişoarele  de mătase străvezie ale nevinovăţiei.
   În fraze scurte, uneori tăioase ca lama pe artera radială a sinucigaşului, alteori cum şoapta mamei în urechile pruncului lungit pe pieptul ei după expulzare, urechi nepoluate de ţipetele isterice ale tutun-geresei din vecini când o pătrunde duhul sfânt al mahărului din partidul unic muncitoresc, fraze nicio-dată repetate, autoarea se încumetă să readucă în amintirea celor mai în vârstă secvenţele lipsă din-tr-un film nicicând rulat în întregime pe ecranul memoriei colective: pelicula prăfuită a suferinţelor unei etnii. Iar pentru cititorii mai tineri textele doamnei Dusil, dincolo de lirismul lor, de încărcătura metaforică, de oniricul debordant, pot fi un avertisment sec şi rece: orice formă de regim dictatorial dăunează grav sufletelor voastre.
   Au fost ani, nu puţini la număr, în care masa de manevră a istoriei denaturate trebuia să fie omoge-nă, destinele să fie comune, minorităţile să fie doar conlocuitoare, cu drepturi egale de a proslăvi prin artă -şi înainte de toate prin cuvântul scris- la început tot ce venea din Rusia (Uniunea Sovietică a fost o închisoare a popoarelor, cum nu a fost Imperiul de dinainte şi nici atât de pe nedrept hulitul Impe-riu austriac anterior transformării în austro-ungar), iar ulterior epoca  poleită cu excrementele măga-rului din basm. Sunt anii în care scriitorii de limbă germană din România nu au avut libertatea de a ignora linia partidului, aceeaşi pentru toţi, dar mult mai dură pentru ei, fiindcă au fost nevoiţi să igno-re o realitate sumbră de care populaţia majoritară nu a avut parte: deportarea în minele nordului so-vietic, în ale Uralului, în stepele măturate de crivăţ… Manuscrisele dactilografiate ale celor care şi-au riscat  statutul social nu puteau ajunge  la edituri din afara ţării fără consecinţe pentru autor. Iar cei ca-re publicau într-o veselie „dincolo” texte despre realitatea românească,  adesea uitau că dictatura apă-sa la fel de greu şi pe umerii a 20 de milioane de etnici români. 
   Dar a venit anul de răscruce ( de graţie, nu pot spune) 1989 şi scriitorii de limbă germană plecaţi din România socialistă au găsit traducători curajoşi şi edituri cu orizonturi multicolore. Nu vreau să devin concret, recenzia prezentă având-o în vizor pe Dagmar Dusil şi culegerea ei de short stories, de istori-oare, de videoclipuri cu sonor dat la maxim, derulate cu încetinitorul pentru a intensifica suferinţa cli-pei şi a o prelungi până trece pragul realului şi explodează în fantasticul anesteziant al serului din si-ringa mânuită de un medic străin de jurământul depus, pentru că el şi-a însuşit definiţia marxistă a li-bertăţii: o necesitate liber consimţită.
   Pendularea între real şi oniricul totdeauna surrealist este un specific al personajelor minore ca vârs-tă din această carte admirabil tradusă de Karin Dragotă-Sander şi excelent prefaţată de Ioana Ieronim, chiar dacă referirile la Philip Roth şi Michel Foucault nu ar fi fost necesare. şi,  mi se pare decent să afirm că evadările din realitate ale fetiţei eroină din unele schiţe, generate de simţuri , nu pot trimite cititorul la parfumul lui Marcel Proust din În căutarea timpului pierdut. Personajele lui D. Dusil sunt conştiente de ceea ce au pierdut, un ceva care se perindă distorsionat pe timpanele şi retinele rănite de un timp irecuperabil. Frumoasa Swan a francezului se multiplică în cartea de faţă ca un clon, luând şi înfăţişări hidoase în visurile diurne, halucinante ale fetiţei care se ţine de mâinile părinţilor, ale tinerei de 17 ani, Ella, care coboară în realitate pentru a-şi  salva bunica ameninţată cu deportarea, ale femeii care pierde copilul într-o vreme când acest fapt era o crimă premeditată. În cele din urmă, cei rămaşi în casele lor, dar cu subchiriaşi din altă lume, sunt oare mai integri decât cei care se întorc rând pe rând din Rusia, „oameni de praf, fără priviri şi cu trupuri golite…care tac şi rătăcesc de colo-colo? ”.
   Personajele majore sunt şi ele vulnerabile, au şi ele naivitatea lor de copii atunci când se confruntă  cu  noua putere, dar nu se lasă provocate, nu visează cu ochii deschişi, însă au suficientă imaginaţie pentru a-şi cântări gesturile şi cuvintele, pentru a sezisa incredibila realitate a vremii şi pentru a nu se mai considera de neînlocuit, cum o face nepoata în Tăcere de aur când monologhează despre bunicul ei, proprietar de magazin de stofe: „Dacă n-ar fi fost bunicul, lumea din oraş ar umbla în pielea goală şi n-ar avea lenjerie de pat şi nici feţe de masă şi miresele ar trebui să se învelească în hârtie de ziar în care scrie ceva despre realizările socialismului…iar miresele românce s-ar înveli în ziarul Scânteia… Carul funebru ar umbla prin oraş cu morţi dezbrăcaţi şi sicrie despuiate şi pe capra dricului ar şedea un birjar în pielea goală.”
   Încetul cu încetul, povestirile sunt ancorate tot mai mult într-un trecut trăit şi de cei cu tâmplele a-bia grizonate şi  care îşi amintesc demenţa politică, acea Ciuleandră care a răvăşit minţile proletaria-tului de elită, fără a anihila instinctele când sudoarea Mioriţelor gâdile nările flăcăilor prinşi în joc, cum i se întâmplă lui Jakob din Ciuleandra, condamnat la nebunie şi marginalizare printr-o simplă sem-nătură a unui medic, coadă de topor a regimului totalitar. Sau poate la dispariţie, pentru că „precum păinjenii, oamenii îşi ţes secretele lor. Dispar oameni. De pe o zi pe alta ei nu mai sunt printre noi”. Unde sunt? Nepoţelei din  Imaginile unei copilării nu i se răspunde. Dar ea ştie că cineva trebuie să păzească pânza de păianjen…
   Apoi, urmează un catharsis psihanalitic freudian. Cei care au trăit  „ în oraş precum pe o tablă de şah…fiecare pe pătratul lui, nemţii pentru ei, românii pentru ei, ungurii pentru ei, evreii pentru ei… care la modul privat nu se vizitează unii pe alţii, ci trăiesc lângă laolaltă“ se despart, cei dintâi luând calea exilului benevol sau calea întoarcerii la obârşiile de acum 800 de ani. Cum vor fi primiţi într-un Vaterland, care nu le va fi niciodată Heimat? Renate din Încurcături a rămas obsedată de oraşul natal (Heimat) unde, în copilărie, credea că pereţii dormitorului sunt zidiţi din urechi de animale care ascul-tă tot, dar este capabilă să dea un verdict sec şi arctic când analizează lumea lăuntrică a celor auto-exilaţi după 1989 care „ aduseseră cu ei adevărurile lor, uneori şi doar pe jumătate…cărora adevărul li s-a desprins din capete…s-a izbit de pământ şi s-a transformat apoi într-o minciună…iar acestea (min-ciunile) erau maleabile şi alunecoase şi săreau cu capul înainte din gură…”
   Nu ştiu în ce măsură cartea doamnei Dusil va găsi rezonanţa meritată în rândurile cititorilor români.  Avem aici o abordare inedită a problematicii postbelice, cum nu-mi amintesc să o fi descoperit la un autor de proză scurtă în limba română. Subliniez: de proză scurtă. Suferinţele etnicilor saşi nu au fost singulare: jugul comunist i-a făcut pe toţi egali în lungul calvar al celor 45 de ani de dictatură. Dar numai etnicii germani au fost pedepsiţi cu muncă silnică înafara ţării, chiar dacă nu au îmbrăcat toţi uniforma greşită, cum tatăl micuţului Paul din Chipiul. Această condamnare colectivă încă nu a fost analizată de istorici. Oare este greşit să-mi pun întrebarea, dacă întregul neam românesc poate fi condamnat pentru ororile comunismului ? Oare este prematur să ne facem iluzii că pânza de păianjen flutură în vântul libertăţii nepăzită de nimeni? Oare este ilogic să credem că nu vor mai fi ani care să ne rănească?
  
Walter Johrend



comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
burduf sevis

Vacanta Eurotrip
Fundatia APT
Auchan
Licitatie publica