logo
FITS
SLUJITORII BISERICII ŞI UNIREA DIN 1918
SLUJITORII BISERICII ŞI UNIREA DIN 1918
A existat o colaborare între biserică şi armată în trecutul poporului român?

În tot decursul istoriei, oştile române au fost însoţite pe câmpurile de luptă de preoţi. De pildă, oştile lui Ştefan cel Mare au fost însoţite şi de preoţii care săvârşeau slujba de îngropare a celor căzuţi la datorie. În oastea lui Mihai Viteazul se cunosc preoţi care au luptat cu sabia în mână împotriva oştirilor invadatoare otomane. Mai târziu, în Transilvania, se cunosc zeci de preoţi care au fost alături de ţăranii răsculaţi, în 1784, sub conducerea lui Horea, Cloşca şi Crişan. În timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania, Avram Iancu, conducătorul acestei revoluţii, a înfiinţat în Munţii Apuseni „Legiunea XIII Gemina”. În cadrul acesteia s-au aflat şi mulţi preoţi din localităţile din Apuseni şi din vecinătate.

În prima jumătate a secolului al XIX-lea, în cadrul „Miliţiei naţionale”, care s-a creat în Ţara Românească au activat trei preoţi. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) s-au creat primele posturi de preoţi militari în armata română. În Războiul de Independenţă din 1877, trupele româneşti au fost însoţite pe front de zece „confesori militari”. În timpul Războiului de Independenţă, în Mănăstirea Horezu a fost înfiinţat un spital militar, iar 15 măicuţe, în frunte cu maica stareţă Eufrosina Şteflea, au mers voluntar la spitalul militar din Turnu-Măgurele, iar alte 15 în spitalul militar din Craiova, în care au fost internaţi şi îngrijiţi sute de răniţi, de către medici din Rm. Vâlcea şi maicile mănăstirii.

Deci, s-a creat o adevărată tradiţie de conlucrare între biserică şi armată.

Care a fost situaţia în timpul Primului Război Mondial?

Încă înainte de intrarea României în război, în 1915, preotul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie din Bucureşti, a fost numit protopop al preoţilor militari activi şi al celor care vor fi mobilizaţi în caz de război. La 15 august 1916 acest preot a fost numit şef al Serviciului Religios de pe lângă Marele Cartier General al Armatei Române.

În cursul războiului au slujit ca preoţi militari peste 250 de preoţi din vechea Românie, câţiva dintre ei şi-au jertfit viaţa pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei. Alţii au fost luaţi prizonieri şi deportaţi în Germania sau în Bulgaria, unde au trăit şi au fost obligaţi să muncească în condiţii umilitoare. Toţi aceşti preoţi şi-au făcut din plin datoria pe câmpurile de luptă, fiind apreciaţi de comandanţii armatei şi decoraţi. Preoţii care au rămas alături de credincioşi în teritoriile ocupate de trupele germane (Oltenia şi Muntenia) au cunoscut suferinţe şi mai mari. Aproximativ 20 de preoţi din aceste părţi de ţară au fost împuşcaţi de soldaţii din armata germană. Alţii au fost deportaţi în Germania unde şi-au pierdut viaţa. În judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila şi Ialomiţa, alţi 20 de preoţi au fost împuşcaţi de soldaţii din armata bulgară.

Nu trebuie trecuţi cu vederea cei peste 250 de călugări şi călugăriţe care s-au înrolat ca voluntarii în serviciile medical-sanitare ale armatei române şi câţiva au murit la datorie. Un singur exemplu: maica Mina Hociotă din Sălişte, judeţul Sibiu, devenită măicuţă la Mănăstirea Văratic, pe frontul din Moldova din vara anului 1917, a fost rănită iar după externare a îndeplinit funcţia de şef al trenului militar cu care au fost transportaţi răniţii la spitalele din Iaşi de pe frontul din sudul Moldovei. Pentru merite deosebite, a fost decorată cu „Crucea Comemorativă de Război” precum şi cu Insigna „Mărăşeşti”.

După război, autorităţile superioare ale Bisericii Ortodoxe Române, i-au încredinţat funcţia de maică stareţă la Mănăstirea din loc. Nămăeşti, judeţul Argeş, unde a slujit până în anul 1977, când a trecut în lumea cerurilor. A fost înhumată în Cimitirul Eroilor din comuna Nămăeşti.

Într-o altă zonă a pământului românesc, în Bucovina, mai mulţi preoţi au fost închişi într-un lagăr de lângă Graz; câţiva au murit acolo din cauza condiţiilor inumane de viaţă.

În Basarabia, mai mulţi preoţi „moldoveni” au fost mobilizaţi în armata ţaristă şi trimişi pe front. Printre ei s-a numărat şi tânărul preot Alexei Mateevici, mort într-un spital militar din cauza tifosului. Câţiva preoţi au fost împuşcaţi la retragerea trupelor ruseşti bolşevice, din vara anului 1917. În primele luni ale anului 1918, armata română care a intrat în Basarabia a fost însoţită de peste 30 de preoţi, fie din vechea Românie, fie din Transilvania.

Care a fost situaţia preoţilor români din Transilvania în anii 1916-1918?

După ce România a intrat în război la 14-27 august 1916, alături de puterile Antantei, autorităţile maghiare au declanşat o puternică acţiune de reprimare a oricăror manifestări cu caracter românesc. Atenţia lor s-a manifestat în primul rând împotriva intelectualilor, mai cu seamă a preoţilor, îndrumătorilor satelor româneşti.

Aproximativ 150 de preoţi român – fie ortodocşi, fie uniţi – au fost arestaţi, judecaţi şi aruncaţi în închisorile din Cluj, Tg. Mureş, Odorhei, Oradea, Timişoara, Caransebeş şi Seghedin. Ei erau acuzaţi de „trădare de patrie” (maghiară) sau de „spionaj în favoarea României”.

Alţi peste 220 de preoţi şi vreo 15 preotese, dintre care unele cu copii mici au fost deportaţi în judeţul Sopron, regiunea cea mai îndepărtată din vestul Ungariei, unde au trăit în cea mai neagră mizerie, unii până la sfârşitul anului 1918. Majoritatea celor închişi sau deportaţi erau din judeţele Sibiu, Făgăraş şi Braşov sau din actualele judeţe Covasna, Harghita şi Mureş.

După retragerea trupelor române din Transilvania, în septembrie 1916, peste 130 de preoţi din părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului au fost nevoiţi să se retragă în vechea Românie de teama represaliilor autorităţilor maghiare.

Menţionăm şi faptul că peste 20 de preoţi au fost mobilizaţi şi trimişi pe front pentru îngrijirea sufletească a soldaţilor români care erau nevoiţi să lupte în armata austro-ungară, în Italia sau în Galiţia.

În primele luni ale anului 1919, au fost ucişi în Transilvania aproximativ 10 preoţi, după destrămarea monarhiei habsburgice şi a bolşevizării armatei maghiare şi secuieşti, de către trupele maghiare devotate regimului comunist în frunte cu Béla Kun.

Care a fost aportul slujitorilor Bisericii la realizarea actului de la 1 Decembrie 1918?

Încă din 1917, Guvernul României a trimis într-o „misiune patriotică” în Statele Unite şi apoi în unele capitale din Europa occidentală pe preoţii Ioan Moţa din Orăştie şi Vasile Lucaciu din Şişeşti – Maramureş. Ei au fost primiţi de diferiţi oameni americani şi de însuşi preşedintele W. Wilson. În noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central cu sediul la Arad, l-a trimis pe profesorul Nicolae Bălan, de la Institutul Teologic din Sibiu la Iaşi pentru a prezenta Guvernului României doleanţele poporului român din Transilvania.

De acolo, el a trimis o scrisoare lui Vasile Goldiş prin care îl sfătuia să convoace o mare adunare naţională la Alba Iulia şi să ceară unirea necondiţionată cu România. În cursul lunii noiembrie 1918 toţi preoţii au lucrat pentru constituirea consiliilor naţionale româneşti locale şi a gărzilor naţionale româneşti din localităţile Transilvaniei.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi oficiali, peste 300 erau slujitori ai bisericii. Lucrările adunării au fost prezidate de Gheorghe Pop de Băseşti şi de episcopii Ioan de la Arad şi Dimitrie Radu de la Oradea. Între cei care au vestit poporului unirea cu România, „pe câmpul lui Horea”, s-au numărat şi câţiva episcopi şi preoţi. În Marele Sfat al Naţiunii Române constituite la Alba Iulia la 2 Decembrie 1918, între cei 250 de membri, figurau toţi episcopii, mulţi profesori de teologie, protopopi şi preoţii. Actul Unirii a fost prezentat la Bucureşti Regelui Ferdinand şi guvernului de o delegaţie a Adunării de la  Alba Iulia din care au făcut parte şi episcopii Miron Cristea de la Caransebeş şi Iuliu Hossu de la Gherla. De consemnat şi faptul că, în cadrul celor două corpuri de armată înfiinţate de Consiliul Dirigent în Transilvania, au fost încadraţi peste 40 de preoţi, în cadrul structurilor de nivel de Regiment şi Divizie, care au însoţit trupele ardelene şi cele din Regatul nou al României în luptele purtate în vara anului 1919 împotriva trupelor maghiare, campanie care s-a încheiat la 2 august 1919, cu ocuparea Budapestei de către Divizia 16 Infanterie, comandată de ardeleanul General de Brigadă Alexandru Hanzu (originar din localitatea Cacova, jud. Sibiu).

Aşadar, slujitorii bisericii s-au numărat printre cei care au contribuit la  realizarea statului român unitar.

Au mai activat preoţi români în armata română şi după 1918?

La scurt timp după Unire, s-a înfiinţat Episcopia Armatei cu sediul la Alba Iulia. Ea a fost condusă de episcopii Ioan Stria (1923-1937) şi Partenie Ciopron (1937-1948). S-au creat posturi noi de preoţi militari pentru principalele garnizoane din ţară. Îl consemnăm aici pe preotul Ioan Dăncilă din garnizoana Sibiu, care a activat ca preot – colonel şi vicar al Episcopiei Armatei până în anul 1947, când autorităţile comuniste au desfiinţat structurile religioase din rândul armatei, inclusiv Episcopia armatei, iar preoţii militari au fost înlăturaţi din armată, fără a li se asigura condiţii minime de existenţă. Am trăit un mare sentiment de bucurie, după Revoluţia din decembrie 1989, când noile autorităţi statale şi religioase au reînfiinţat serviciul religios în structurile armatei, care îşi aduce o substanţială contribuţie la educarea militarilor în spiritul dragostei de patrie şi de credinţă străbună.

În încheiere, vă rog să transmiteţi un mesaj cititorilor publicaţiilor în care va apărea acest interviu de mare importanţă în contextul anului centenar 2018.

Acum, în anul 2018, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române – Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din decembrie 1918, suntem chemaţi să exprimăm recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu, „Împăratul neamurilor” (Apoc. 15,3). El ne-a ajutat să vedem înfăptuirea statului nostru unitar român, astfel „clădindu-se temeliile fericirii noastre viitoare”, cum afirma atunci „bătrânul naţiei”, George Pop de Băseşti. Datori suntem cu toţii să păstrăm unitatea de credinţă şi de neam, să preţuim tezaurul nostru etnic şi să manifestăm cu elan sentimentul patriotic de care au fost animaţi înaintaşii noştri bravi şi bărbaţii Marii Uniri. Oricare ar fi obstacolele şi nedumeririle privind viitorul nostru şi al ţării, dacă noi, românii, Îl iubim pe Mântuitorul Înviat şi trăim conform Legii dumnezeieşti, binecuvântările Sale şi darurile Învierii, vor umple casele noastre şi toată România Mare. Toţi ce slujim ţara cu Crucea şi Spada să fim uniţi în vecie şi vom birui toate obstacolele. Dumnezeu să ne ajute!

 

În numele cititorilor vă adresez cele mai calde şi sincere mulţumiri pentru amabilitatea cu care aţi dat curs acestui interviu, dar şi pentru valoarea lui istorico-documentară, prin evocarea contribuţiei slujitorilor din armata română, cu Crucea în frunte şi cu Biblia în mâini, în lupta pentru făurirea şi apărarea visului de veacuri al poporului român, înfiinţat cu 100 de ani în urmă la 1 Decembrie 1918, în cetatea Alba Iulia, cetate-simbol al primei Uniri din 1600, înfăptuită de marele conducător de oşti Mihai Viteazul.

Dumnezeu să vă ocrotească sănătatea şi harul în slujba Bisericii Ortodoxe Române şi să daţi spre lumină noi opere scrise despre strânsa legătură dintre biserică, poporul român şi armata sa.

 

A consemnat col. (r.) Victor NEGHINĂ






comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

turboclima

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Covoare
Licitatie publica

accentmedia