S–a stins o lumină la Gura Râului...

La Gura Râului ninge frumos şi liniştit peste un mormânt nou. Am pierdut-o pe cea care a fost Florica Hanzu Ştefănescu (1920-2012). Un suflet de lumină, un om ca un far şi o făclie de veghe a vieţii obştei din frumoasa comună mărgineană de la poalele muntelui: Gura Râului-Gura Raiului. Un stâlp şi un reper moral pentru cei care i-au fost aproape şi mai ales pentru elevii ei din atâtea generaţii pe care i-a învăţat cu dăruirea unui adevărat apostol al satului. În şcoala veche din Gura Râului, doamna Ştefănescu a oficiat vreme de peste 40 de ani la altarul cunoaşterii şi al formării de oameni. Ce înseamnă 40 de ani? Pentru un copil o veşnicie, pentru un vârstnic o lungă parte de viaţă...Florica Ştefănescu a trăit aproape un secol, dar mai ales a trăit frumos, autentic, demn, cu conştiinţa împlinirii unui act cultural. Adică cu conştiinţa unui dascăl adevărat.
Cei care am căutat-o în ultimii ani, am descoperit cu surpriză că doamna parcă se împăcase cu timpul, nemaiarătându-şi vârsta şi intrând parcă mai devreme în veşnicie. Era neschimbată, mereu senină şi nobilă, în simplitatea şi modestia ei binecunoscute. Am crezut chiar că e dintre aceia care nu pot pleca şi pe care, obosit de trepidaţia vieţii cotidiene şi de nemulţumirile clipei, îi poţi mereu regăsi, ca să-ţi amintească firesc, prin însăşi fiinţa ei, cum poţi trăi frumos, cum te poţi dărui dezinteresat unei idei, unei profesii, unei obşti pe care s-o iubeşti trainic, fără sincope, netulburat.
S-a născut în 1920 într-o familie de oameni de frunte şi înzestrată cu har pentru minunata profesie de dascăl. Era rudă cu celebra familie a preotului Manta, cel care a atras ca un magnet la Gura Râului, de-a lungul vremii, atâţia scriitori şi oameni de cultură. Dar rudă şi cu familia preotului Ilie Brad, inspector şcolar şi apoi paroh al comunei, astrist şi mare iubitor al şcolii.  A fost mai ales fiica unui dascăl eminent, învăţătorul Nicolae Hanzu, cel care, înaintea ei, a dăruit lumina cărţii timp de atâtea generaţii copiilor din Gura Râului. Elev al Şcolii Normale din Sibiu unde l-a avut profesor pe Timotei Popovici şi a fost coleg cu Gheorghe Şoima, Nicolae Hanzu a fost dascălul dăruit care a luptat pe front în Primul Război Mondial pentru a-si lua mai apoi locul său de luminător al satului natal pentru a-l sluji până la moarte. Tânăr fiind, gurenii îi spuneau “dăscăluţul”, recunoscându-i misiunea, dar exprimându-şi şi mândria că e de-al lor. Nicolae Hanzu a fost nu doar învăţător, ci om de cultură în înţelesul cel mai profund al cuvântului. A înfiinţat şi a condus un valoros cor ţărănesc care cânta pe atunci la toate serbările Astrei, mobilizând om cu om şi voce cu voce, într-un entuziasm greu poate de înţeles astăzi, dar de care oamenii-şi amintesc încă cu atâta emoţie. A scris pentru corul lui suite folclorice neasemuite: Câtu-i Gura Râului, Când pleci bade la pădure, Munte munte brad frumos, etc. Nu putem trece peste ele fără măcar a aminti câteva versuri:  “Munte, munte, brad frumos, Pleacă-te de vârf în jos.Să mă sui în vârful tău să mă uit în satul meu.” Sau: ”De-aş mai trăi zile multe, Să mă sui la var-amunte.S-aud brazii-ncet bătând, Ciobănaşii fluierând Şi badea la groşi ciontând.”
Nicolae Hanzu a cules şi prelucrat folclorul cel mai pur în suitele sale. Versurile lor strălucesc cu nobleţea diamantului şi nu sunt cu nimic mai prejos decât cele din Mioriţa, interpretate de oamenii satului în momentele lor de răgaz din viaţa lor aspră de oameni de munte şi de plugari.
Munca aceasta a reluat-o cu cinste Florica Ştefănescu. De la tatăl ei a moştenit dragostea de carte şi de profesie, ca şi dragostea de oamenii satului pe care i-a păstorit cu vorba ei uneori aspră, alteori neînchipuit de blândă şi duioasă.Mama ei, ţărancă din Gura Râului avea nobleţea familiilor ţărăneşti de odinioară şi aceeaşi seninătate de icoană îmbrăcată în straiele ei româneşti care-i erau ţinuta obişnuită şi la munca câmpului şi acasă şi la zi de sărbătoare.
Femeia cu nume de floare sau mai bine-zis purtând numele tuturor florilor a fost pentru mine şi pentru atâţia alţi elevi ai ei varianta feminină a Domnului Trandafir. A studiat şi ea la Şcoala Normală din Sibiu, şi-a început activitatea în Bucovina, dar a vrut negreşit să se-ntoarcă acasă, în casa lângă care Cibinul desprinde din trupul său un râuleţ magic-Iazul- ce se grăbea altădată să învârtă mai la vale harnice morişti de mori şi de pive. Din 1946 a slujit la Şcoala veche, ridicată în 1900, o clădire austeră, de o demnitate simplă pe frontispiciul căreia a stat întotdeauna înscrisă deviza Prin cultură la putere. O şcoală pe care ţăranii din Gura Râului au înţeles că era timpul s-o construiască după ce ajunseseră, cu eforturi mari, dar răsplătite de reuşită, să edifice minunata lor biserică nouă, considerată astăzi Catedrala Mărginimii. Aici, în şcoala aşezată firesc între cele două biserici, am învăţat atâtea generaţii. Dragostea ei de carte ne-a sădit-o multora în suflete, iar celor hotărâţi să urmeze îndeletnicirile părinţilor şi strămoşilor lor le-a cultivat omenia, respectul faţă de valori şi tradiţii. Cu răbdarea ei obişniută ne-a aşezat creionul în mână şi ne-a ajutat să pătrundem în fermecata lume a slovelor. Nu ştiu de ce îmi amintesc doar de orele de română şi de istorie. Poate pentru că nimeni de atunci încolo nu mi-a mai inspirat acelaşi respect pentru limba română, aceeaşi veneraţie pentru scriitorii noştri sau pentru valorile date de neamul românesc. Nimeni parcă nu mi-a deschis mai apoi cu aceeaşi bucurie lumea vrăjită a basmelor care veneau să completeze atât de armonios peisajul fără seamăn şi vârsta fără griji a copilăriei. Cu o voce învăluitoare, ne proiecta în lumea basmelor care prindea formă dincolo de azurul cerului şi comunica magic cu noi prin ferestrele pline de lumină ale sălii de clasă. Şi parcă erau şi mai frumoase orele de istorie, atât de însufleţite pentru că veneau firesc din sufletul ei mare în care vibra o dragoste de ţară cum n-am mai văzut. Sau serbările organizate de ziua Eroilor pentru care ne pregăteam să cântăm la monumentul din faţa bisericii mari...
A condus corul ţărănesc din Gura Râului cu o mare dragoste de cântec, de oameni, de frumos. Cu o perseverenţă şi o autoritate care-l făceau pe ţăran să-şi încheie mai repede munca la câmp ca să poată pleca cu corul la vreo serbare sau la vreun concurs de unde doamna Ştefănescu se întorcea întotdeauna cu premii, dintre care multe erau naţionale. Avea puterea de a-i lega pe oameni într-o mare familie, aşa cum spune o veche coristă, Raveca Câmpean. Plecările cu corul ale oamenilor din Gura Râului erau deschideri spre lume si experienţe de neuitat:”dacă n-am fi mers la cor, poate că mulţi n-am fi trecut de Sibiu”, spune aceeaşi coristă.
După ce s-a retras la pensie, Florica Ştefănescu s-a consacrat dirijării corului bisericesc din Gura Râului la care şi-a rechemat cei mai buni corişti în realizarea misiunii pe care şi-a propus-o, la sugestia preotului Gheorghe Şpan: aceea de a pregăti corala să interpreteze liturghia pe patru voci a lui Timotei Popovici  în vederea  sărbătoririi celor 100 de ani de la zidirea bisericii.
De curând familia, prietenii, foştii elevi şi obştea au condus-o pe ultimul drum. Ningea liniştit în curtea-grădină a casei cu copaci încărcaţi de zăpadă şi coroane de brad, iar fulgii cădeau, puri, pe fruntea de lumină a învăţătoarei noastre...A plecat cu îngerii într-o lume mai bună. A fost aşezată în mormântul familiei, în curtea bisericii mari, să asculte la nesfârşit liturghia, păsările, susurul apei, vântul în brazii din Coasta Râului, clopotul mare al bisericii şi clopoţelul chemând copiii la clasă în şcoala din preajmă. S-a întors, cum spunea Blaga despre Gura Râului, “ la izvoare şi ele curg şi sună neîncetat.”
Îmi amintesc că am întrebat-o de curând  unde şi cum ar fi vrut să trăiască. Mi-a răspuns că tot la Gura Râului şi că nu şi-ar fi dorit altă viaţă decât cea pe care a avut-o. Pentru mine, ca şi pentru atâţia alţii, ea reprezintă o lume, o generaţie, o filosofie de viaţă şi o morală. O mărturie că munca este rostuire, credinţă şi pasiune pe altarul cunoaşterii şi al propăşirii comunităţii din care faci parte.

prof. Rodica Fofiu.