Rock cu Riff

Nu aş putea spune că sunt un fan al “Riff”-ului sibian. La fel cum nu aş putea spune că sunt un fan al oricărei trupe, compozitor, solist ori instrumentist. Aceasta pentru că nici o trupă, şi aici ne referim la rock în primul rând, nu are, 100 %, piese perfecte interpretate perfect. Dar cred că între a fi un “fan” din acela care îşi face freza, îşi trage haine şi tatuaje la fel ca idolul său, şi crede că tot restul muzicii e un mare rahat cu excepţia, desigur, a trupei sale, şi a fi doar un simplu ascultător de muzică, e mai de acceptat a doua variantă.
“Riff” e trupa de suflet a Sibiului. E fostul “Sonic”. Nu voi povesti de “Sonic”, pentru că nu i-am prins. Dar ştiu că primul meu concert rock pe care l-am văzut, vorba aceea, live, era cu “Riff”. “Riff”-ul acela de început de ani '80, cu Marian Hurmuzache - vocal, Florin Grigoraş – bas (desigur) şi Lucian Fabro – tobe. Era pe scena Clubului CFR, iar noi, elevi ai clasei a IX-a ai CFR-ului, venisem sa vedem “duelul” dintre formaţiile “vocal-instrumentale” (de fapt hard-rock şi heavy-metal) ale liceelor sibiene. Pe atunci, lumea elevilor între 15 şi 18 ani era împărţită în două mari tabere: “discomanii” şi “heviştii”. Discomanii erau cu muzica de discotecă, cu Modern Talking, cu C.C. Catch, Laura Branigan, “Radiorama”, “Scotch”, Albert One, “KajaGooGoo” ori “Duran Duran”. “Heviştii” erau cu “Van Halen”, cu “Queen”, cu “AC/DC”, “Judas Priest”, “Iron Maiden”, “Twisted Sister”, “Led Zeppelin” ori “Deep Purple”. Se asculta duminica “Metronom”- ul de trei ore al lui Radu Theodor de pe Europa Liberă, de la 15 la 18, şi se mergea la concerte. În fine, sala de spectacole a Clubului CFR, actualmente demolat, aflat la intersecţia Căii Guşteriţei cu str. Bâlea, era arhiplină de elevi de diverse provenienţe şi etnii, care îşi susţineu, ca la fotbal, “echipa favorită”, cu urale, strigăte şi “show”. Sonorizarea era anapoda, “sculele” erau amărâte, dar asta conta foarte puţin. Important era că pe scenă se cânta rock. De obicei, finala se dădea între “saşii” de la Brukenthal cu a lor “Rostfrei” şi cu fanii sosiţi, cred, pe companii şi plutoane, dacă nu mă înşel, cu Kurt Fleischer vocal & chitară şi cu piese exclusiv heavy-metal şi între “gazdele” ceferistice de la “Autostop” cu Dolan vocal, Pampu chitară solo, Szakacs  - bass şi Verza la tobe. Nu mai ştiu cine câştiga, sincer nici nu prea ne interesa. Dar “încheierea” o făcea, totdeauna, “Riff”-ul. Cu Hurmzache vocal ori cu guest-star-ul Riky Dandel, fiu al străzii Şerpuită din Lupeni, aveam tot ce ne trebuia. Muzică, watt-i, decibeli, joc de scenă. Plecam asurziţi dar mulţumiţi, şi cu poftă de a asculta ceva “de la mama lui” când ajungeam acasă.
Aşa e, mulţi dintre ascultătorii de rock şi metal ai generaţiei 80 – 90, au făcut şcoală cu “Riff”-ul lui Grigoraş. Şi chiar m-am bucurat când “Roata existenţei” a primit lauri la “Constelaţii Vâlcene”, în 1985, iar Riff-ul s-a auzit la radio. Apoi au venit alte vremuri.
Ştiu că traseul “Riff”-ului nu a fost unul de autostradă interstatală americană. Dar acum, la 40 de ani de muzică, merită să ne gândim la cei vechi şi muzica lor. Şi să ne întrebăm, apoi să ne răspundem, de ce ei rezistă şi alţii nu.