logo
Puterea presei şi tribunismul – supliment cultural politic Tribuna (II)
Marius HALMAGHI
596 vizualizari
Puterea presei şi tribunismul – supliment cultural politic Tribuna (II)

Tribunismul se poate defini ca o doctrină fundamentată pe conceptele şaguniste, a anilor 1870: activism, legalism, dinasticism. În evoluţia tribunismului - la cumpăna secolelor - s-au identificat atât componente conservatoare cât şi liberale, apropierea de doctrinele politice fiind făcută prin dezbaterea de idei a generaţiilor succesive de publicişti care au preluat conducerea celor trei Tribune: Tribuna de Sibiu (1884-1903), Tribuna de Arad (1897-1912) şi Tribuna de Bucureşti (1915-1916).

Activitatea publicistică a primei generaţii de tribunişti, condusă de Ioan Slavici şi Eugen Brote a avut o componentă de conservatorism, datorită moştenirii istorice a activismului – şagunist, elementele definitorii fiind încadrarea în cadrul legislativ al dreptului public şi respectarea dinasticismului (până la Memorandum). Majoritatea redactorilor tribunişti aparţineau curentului junimist promovat de „Convorbirile Literare”, împărtăşind viziunea evoluţionist – organică (prin educaţie politică şi disciplină socială) şi promovând progresul gradual al societăţii transilvănene; unitatea de timp era generaţia, tribuniştii considerând că modelele economice de succes erau cele generate de grupuri sau colective de interese, fără să fie excluse exemplele individuale.

Componenta liberală a tribunismului s-a manifestat în diverse moduri: popularizarea teoriilor liberale ale lui Herbert Spencer (aprofundat de toţi tribuniştii în universităţi şi cu deosebire de Daniil Popovici – Barcianu), apropierea de liderii liberali bucureşteni (reprezentaţi de D.A. Sturdza) şi criticile constante ale Tribunei la adresa guvernului maghiar, conducerile liberale maghiare fiind acuzate că - în activitatea lor - nu acoperă spectrul liberal al politicilor sociale. Erau de notorietate relaţiile apropiate a lui Ioan Slavici şi Eugen Brote cu liderul liberal Dimitrie A. Sturdza, această apropiere generând refuzul colaborării lui Titu Maiorescu cu cotidianul sibian. Tribunismul nu a fost influenţat de perspectivele liberale româneşti, D.A. Sturdza limitându-se la susţinerea financiară constantă a publicaţiei sibiene şi impunerea unei viziuni geopolitice mişcării politice conduse de Partidul Naţional Român, cu respectarea relaţiilor interstatale statuate de Tripla Alianţă.

Activitatea publicistică a tribuniştilor nu a cunoscut transformări mari ca urmare a mutării mişcării de la Sibiu la Arad şi ulterior la Bucureşti, reorientările fiind dictate de adoptarea activismului parlamentar, modificarea tacticilor electorale ca urmare a consecinţelor mişcării memorandiste şi înţelegerea rolului împăratului şi a relaţiilor acestuia cu minorităţile nemaghiare. Tribunismul a cultivat un activism moderat – opus pasivismului radical adoptat de conducerea P.N.R. până în 1905. Discursul public tribunist a oscilat permanent între elita intelectuală transilvăneană şi grupurile de interese politice, financiare şi religioase.

Revendicarea „tribunismului” din „şagunism” este firească având în vedere că prima generaţie de tribunişti şi-a făcut ucenicia la „Telegraful Român”; elita şagunistă formată din Nicolae Cristea, Dimitrie Comşa şi Daniil Popovici Barcianu a fost educată şi îndrumată de marele ierarh sibian, în cadrul unui plan strategic al acestuia. Eugen Brote şi Ioan Bechnitz au fost educaţi prin grija familiilor lor, bogatul comerciant Antoniu Bechnitz şi familia Brote – printre cele mai înstărite din Răşinari - fiind apropiaţi ai mitropolitului Andrei Şaguna. Înaltul ierarh dorea formarea unei elite intelectuale în beneficiul administraţiei Mitropoliei Ortodoxe şi a „Institutului”, o elită instruită în varii domenii (inclusiv politica), viziunea şaguniană abordând soluţionarea complexă a problemelor românilor. Acestora li se adaugă firesc Ioan Slavici – vechi colaborator şi un apropiat al lui Daniil Popovici-Barcianu, din perioada studenţiei vieneze, când Slavici era preşedinte al societăţii studenţilor „România Jună”, iar Daniile P. Barcianu era secretar.

Relaţiilor de amiciţie existente în gruparea şagunistă - fondatoare a tribunismului – li s-au adăugat relaţiile de rudenie. Se cunosc relaţiile de rudenie foarte apropiate între familiile Brote şi Popovici – Barcianu; acestora li s-au adăugat altele: Dimitrie Comşa s-a căsătorit cu Constanţa Brote, Nicolae Cristea s-a căsătorit cu sora magnatului braşovean Diamandi Manole, exemplele putând continua. Gruparea tribunistă, formată din oameni cu profesii diferite, a dezvoltat relaţii profesionale depăşind „Criza Tribunei” şi succesivele desfiinţări de publicaţii, respectând ierarhia şi cultivând relaţiile familale. Relaţia dintre tribunişti era descrisă chiar de Ioan Slavici: «Oamenii aceştia se-ntruneau odată pe săptămână la o masă comună şi-şi luau în fiecare zi cafeaua în acelaşi local, pe „Brether” şi împreună îşi făceau pe înserate plimbările pe „sub Arini” şi în timpul verii excursiile mai ales în munţii Ţibanului, pe la Păltiniş şi pe Cindrel».

Tacticile tribuniste au fost – per ansamblu – caracterizate prin pragmatism şi moderaţie, obiectivele pe termen scurt şi mediu fiind permanent ancorate în mişcarea de deşteptare naţională, respectând şi contribuind la deciziile politice ale Partidului Naţional Român. Marile obiective atinse se cunosc: afirmarea publică a cotidianului, accesul în conducerea P.N.R., eliminarea adversarilor politici (reprezentaţi de gruparea din Banat şi a celor grupaţi în jurul mitropolitului Miron Romanul), adoptarea Memorandului cu toate consecinţele lui, participarea la organizarea Congresul Naţionalităţilor, adoptarea liniei activismului parlamentar şi – nu în ultimul rând – realizarea unităţii culturale a tuturor românilor.

Istoria tribunismului consemnează şi bătăliile pierdute ale acestora, cea mai importantă fiind pierderea bătăliei cu preşedintele P.N.R Ioan Raţiu (în 1895), tribuniştii făcând eroarea de a minimaliza popularitatea acestuia şi pierzând cotidianul „Tribuna” – cel mai important capital de imagine construit de ei. Prin plecarea lui Eugen Brote şi Septemiu Albini, tribuniştii i-au opus preşedintelului „monopolist” Raţiu o echipă tânără, fără experienţă politică, pierzând astfel poziţiile din conducerea partidului dar şi asistând la decăderea publicaţiei fondatei. În pofida eşecului, tribuniştii şi-au continuat opera, fondând „Tribuna Poporului” (titlul fiind o combinaţie între vechile publicaţii „Tribuna” şi „Foaia Poporului”), cotidian care va prelua - în 1903 - ştafeta de la cotidianul sibian defunct.

Pe rând mulţi tribunişti s-au stins din viaţă, majoritatea cunoscând închisorile ungureşti şi o relaţie tensionată cu guvernele maghiare şi instituţiile administrative.

Sursa: Popovici Vlad, Tribunismul (1884-1905), Cluj, 2008

*

Cotidianul Tribuna a prezentat cititorilor transilvăneni imaginea unei Europe conflictuale, identificând două mari „zone fierbinţi”: „Butoiul cu pulbere al Balcanilor” şi antagonismul secular franco-german; în spaţiul balcanic conflictul se prefigura între interesele Rusiei şi cele ale Monarhiei Dunărene, reprezentate de imperiul Austro-Ungar: „s-a stabilit în cele din urmă în clasa cultă română convingerea, că noi Românii suntem poporul menit a primi cultura apuseană şi a o comunica celorlalte popoare din Orien, fiindcă suntem foarte accesibili pentru spiritul apusean şi avem relaţii cu toate popoarele din Orient” (Tribuna, 1885, nr. 283, 24 oct/5 noiembrie) Potenţialul conflict ruso-austriac a fost urmărit şi analizat în paginile Tribunei; în conexiune directă cu influenţa Rusiei era prezentată situaţia din Serbia şi Bulgaria, vecinii României confruntaţi de conflicte şi crize dinastice, constatându-se existenţa unor intervenţii subversive ruseşti, fiind acuzaţi agitatorii „iconari”: „agitaţia panslavistă ne interesează şi pe noi în măsură mare. Şi noi suntem expuşi pericolului de a fi influenţaţi şi strânşi de această mare putere. Cu cât România va şti mai bine să se apere în contra acestor agitaţii, cu atât va scădea pericolul pentru noi şi pentru statul nostru” (Tribuna 1889, nr. 130, 9/21 iunie)

Semnele viitoarelor conflicte şi iminenţa războiului era semnalat şi de cursa înarmărilor:

«Iubirea de pace deoparte şi pofta de război de altă parte, au dat naştere unei încordări generale, ce-şi află expresia în nesfârşitele înarmări ale tuturor popoarelor, în bugete de război exagerate, credite peste credite şi datorii peste datorii. Povara acestora o simţesc până la os popoarele europene, dar prelungă toate aceste poveri le mai apasă şi temerea, că pacea tot nu va putea fi menţinută. »

Politica tribunismului era filomonarhică în toate discursurile publicistice: « ... noi avem datoria de a nu suferi ca să se calce legea în numele Monarhului nostru, de a informa Coroana despre cele ce se petrec în ţară, de a merge, când nu ne mai rămâne altă, la treptele Tronului, ca să zicem: Iată, Preamărite al nostru Monarh, cum suntem chivernisiţi, iată cum se aplică legile în Ungaria, iată cum se înstrăinează inimile credincioşilor Tăi supuşi”.

Eugen Brote considera că politica de maghiarizare este „... favorizată în mod atât de deschis de însăşi Coroana”. Ioan Russu-Şirianu în paginile „Tribunei Poporului” susţinea colaborarea cu naţiunile nemaghiare şi activitatea politică, în orice condiţii: «Amintirile luptei frumoase ce am dus împreună cu Sârbii şi Slovacii ne obligă chiar să-i facem a crede, că dacă în partidul naţional român au fost neînţelegeri, aceasta nu însemnează că am uitat iscăliturile şi jurământul ce am depus pentru a duce împreună cu ei o luptă voinicească contra acestui regim păcătos şi pentru aceleaşi sfinte drepturi naţionale (...) Oştirea, oricât de puternică ar fi, se demoralizează stând în campanie fără a da o luptă. Tot aşa şi în politică: lipsa de acţiune demoralizează

Tribunistul Aurel C. Popovici, după eşecul preluării conducerii Tribunei scria în eseul „Puterea presei” (referindu-se la publicaţiile „Neue Freie Prese” şi „Neues Wiener Tageblatt”): «Eu unul am avut totdeauna convingerea nestrămutată, că dacă cineva, d.e. un arhimilionar, ar fi oferit acestor două ziare „democratice” o subvenţie anuală mai considerabilă ca acea pe care ele o au de la unguri, şi ele s-ar fi hotărât să producă, fie şi numai timp de un an de zile, un curent pentru naţionalităţi şi contra ungurilor, hegemonia maghiară ar fi fost de mult zdruncinată în temelii şi naţionalităţile de mult ar fi obţinut într-un an de zile drepturi naţionale, pentru care au luptat timp de 50 de ani fără nici un rezultat».

Din istoricul material” al Tribunei de Arad

«Primul număr al „Tribunii Poporului” a apărut în luna Decemvrie a anului 1896. Foarte bogat şi frumos, iel cuprindea afară de cuvântul redacţiei un articol de d. Vasile Goldiş şi un foileton „De Crăciun” de „Uncheaşul”, psedudonimul părintelui R. Ciorogariu. În celelalte numere se înşirară în curând ceilalţi colaboratori, nume ilustre ca al dlor Eugen Brote, Ion Slavici, Dr. Vasile Lucaci, Septimiu Albini, Vasile Mangra şi Ion Rusu – Şirianu. (...) E o poveste viu grăitoare a tuturor greutăţilor şi mizeriilor vieţii noastre sărace, această istorie a peripeţiilor externe ale „Tribunei”. Câtă greutate şi câtă trudă s’a depus până la formarea primului „capital”. (...)

Pentru urmaşi. Prin vrednicia fruntaşilor şi poporului românesc şi prin iubirea de neam a fruntaşului dr. Nicolae Oncu, deputat naţional în camera ţării, fiind muncitori cu condeiul Ioan Russu Şirianu, Sever Bocu, Gheorghe Pop, Ioan Montani, dr. Constantin Bucşan şi Constantin Savu, chivernisitor al acestei averi Gheorghe Nichin , iar conducătorul tehnic al tipografiei Gheorghe Ţăranu, aşezatu-s’a această piatră de temelie prin Emil Tabakovits, architect, în anul Domnului una miie nouă sute nouă, Martie 26 (Aprilie 8), spre a rădica în locul acesta clădirea Ziarului naţional „Tribuna”, menit să lucreze pentru apărarea şi reintegrarea naţiunii româneşti în drepturile ei istorice, pe acest pământ străvechiu românesc, pentru izbânda deplină şi finală a cauzei sale şi pentru stăpânirea desăvârşită şi de veci a limbii, culturii şi naţionalităţii româneşti în aceste părţi de locuri. Fie ca acei ce vor ceti iarăşi acest document să vadă visul nostru cu ochii şi toate gândurile noastre sfinte şi tainice aievea şi deplin izbândite. Dumnezeul părinţilor noştri să ne ajute! (Actul a fost iscălit de următorii):

Dr. Nicolae Oncu, deputat în Camera ţării, Sava Raicu, secretarul băncii „Victoria”, Traian Văţianu, parochul Aradului, dnele Lucreţia Russu Şirianu, Sever Bocu, Gheorghe Pop, Ioan Montani, Constantin Bucşan şi Constantin Savu; apărătorul de drept al luptărorilor dela „Tribuna” dr. Iustin Marşieu; administratorul Gheorghe Nichin; architectul Emil Tabakovits; muncitorii technici: Gheorghe Ţăran, Silvestru Gruiţa, Emanoil Epescu, Ioan Hălmăgeanu, Atanasie Hălmăgeanu, Alexe Budiu, Leon Munteanu, Vasile Maniu, Petru Teodor, Alexandru Sari, Petru Bălaş, Augustin S. Deacu, Dumitru Boariu.

Azi, în locul căşcioarei coşcovite, rîde senin şi blând, o casă plină de soare, fără înflorituri, reliefuri şi aurituri, simplă şi albă, cu o singură podală pe frontispiciu, numele ei: „Tribuna” în litere drepte latine. „Tribuna”, nume semnificativ de pe care predicându-se adevărul şi dreptatea, facă Cerul să fie predestinată în culme ridicată pe care să se ivească într’o zi gura de aur ce a grăit vestea norocului întregei naţiuni!» (sursa: Supliment „Tribuna” – 27 noiembrie 1909)





comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie
sevis

Garanta

TDC

Vacanta Eurotrip
espressor
sport
info
Licitatie publica

accentmedia