logo
Profesorul Aron Pumnul şi elevul său, Mihai Eminescu
Profesorul Aron Pumnul şi elevul său, Mihai Eminescu

De fiecare dată, în plină iarnă, locuitorii aşezării transilvane Cuciulata, rânduită să dăinuiască de secole la buza dealurilor domoale ale văii Oltului şi la adăpostul munţilor împăduriţi şi troieniţi de zăpezi ai Ţării Făgăraşului, vrednicii ţărani ai acelui mândru sat nu uită niciodată să-l cinstească pe unul dintre cei mai de seamă fii ai lor: pe distinsul cărturar Aron Pumnul (n.27 nov. 1818, Cuciulata, Hoghiz-12 ian.1866, Cernăuţi, Ucraina). Tot aşa cum o vor face şi peste numai câteva zile, joi, 12 ianuarie, când se împlinesc 151 de ani de la moartea celui care a fost profesorul mult îndrăgit al lui Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850-d.15 iunie 1889). Adică atunci când viitorul mare poet al neamului românesc era elev al Gimnaziului Şcolar German din Cernăuţiul Bucovinei. Pentru adolescentul de numai 16 ani, el avea să fie, deopotrivă, părinte-sfătuitor şi dascăl-erudit. Provenind, prin străbunii săi, dintr-o familie de ţărani nu numai fără ştiinţă de carte, dar şi de foşti iobagi pe moşiile grofilor unguri şi baronilor saşi din preajma Braşovului, Rupei, Făgăraşului şi Sighişoarei, Aron Pumnul va fi trimis la studii înalte, cu bursă specială, de bunul şi înţeleptul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ortodox al Ardealului (n. 20 ianuarie 1809-d. 28 iunie 1873). Iar acolo, la Viena, capitala Austriei şi a Imperiului Habsburgic, el va dovedi că ocrotitorul şi mentorul său nu se înşelase în speranţele sale, tânărul student fiind un vrednic şi inteligent învăţăcel al unora dintre cele mai prestigioase facultăţi, între care şi cea de teologie „Sfânta Barbara”.

      Merită să amintim că se împlinesc, nu numai 151 de ani de la moartea profesorului drag al lui Eminescu dar şi tot atâţia ani de la cea mai importantă apariţie editorială a scrisului elevului său. Eveniment petrecut în paginile revistei „Familia” din Oradea, publicaţie culturală de prestigiu a cărturarului Iosif Vulcan (n.31 martie 1841, Holod,Bihor.d. 1907, Oradea). Revistă destinată, în primul rând, românilor ardeleni trăitori între graniţele marelui imperiu. Şi cum acea elegie eminesciană, intitulată  „La mormântul lui Aron Pumnul”, fusese prefaţată de publicarea poeziei „De-aş avea…”, patronul Revistei „Familia” va folosi acel al doilea moment editorial eminescian pentru a latiniza numele tânărului poet. Ca urmare, Mihail, devine Mihai, iar Eminovici, Eminescu. Numai că acea aparentă coincidenţă, din iarna începutului anului1866, nu era chiar întru totul întâmplătoare, deoarece Iosif Vulcan se trăgea, după bunicii dinspre tată, din Şinca-Veche, aşezare din care proveneau şi înaintaşii părinţilor lui Gheorghe Şincai (n.28 feb.1784-d.2 nov.1816, Sein-Bihor), corifeu al „Şcolii Ardelene” din Blajul în care slujise ca profesor şi Aron Pumnul, în anii tinereţii sale. Apoi, de bună seamă că marele cărturar mai ştia şi că doar la o palmă de loc de Şinca-Veche se află satul Vad, în care îşi aveau obârşia vechile familii de ţărani români ardeleni cu numele de Eminovici şi Iminovici. Ori, pe căminarul Gheorghe Eminovici, tatăl poetului (n.10 feb.1812, Călineşti, Suceava-d.8 ian1884, Ipoteşti,Botoşani), aşa îl chema. De unde şi concluzia că străbunii lui ar fi pornit către „Moldova de Sus”, din acele locuri şi că unii dintre ei au ajuns şi în Călineştii-Sucevei. O altă dovadă o va oferi şi bătrânul ţăran Pavel Eminovici. Acesta, simţind că se apropie de sfârşitul vieţii, în anul 1750 revine în satul său natal Vad, din vecinătatea actualei comune Şercaia, plecând din ţinuturile Moldovei, şi este înmormântat lângă bunii şi străbunii lui înaintaşi, crucea de la căpătâiul mormântului său nefiind singurul însemn funerar cu un astfel de nume din cimitirul acelui sat pur românesc.

     Printre primele somităţi ale culturii româneşti care află de surprinzătoarea descoperire biografică, referitoare la ipoteza originii ardeleneşti a străbunilor tatălui lui Eminescu, va fi regretata profesoară-academician Zoe Dumitrescu Buşulenga (n.20 aug.1920, Bicureşti-d.5 mai 2006, Mănăstirea Văratic, Neamţ). Şi cum „descoperitorul” era unul dintre eminenţii săi studenţi ai Facultăţii de Filologie, din cadrul Universităţii din Bucureşti, profesorul de limba şi literatura română, Ioan Funariu (n.6 februarie 1934, satul Copăceni), vreme de aproape 50 de ani dascăl la Liceul „Radu Negru” din Făgăraş, îl roagă pe acesta să întocmească un studiu ştiinţific cât mai amplu referitor la monografia satului Vad, din care să nu lipsească originea şi evoluţia demografică a familiilor Eminovici şi Iminovici. Ca urmare, cercetările sale temeinice aveau să dovedească că între ardelenii şi moldovenii purtători ai acestor două rare şi vechi nume româneşti (nu ucrainene, nici ruseşti şi nici sârbeşti) se află o strânsă legătură, fiind posibil ca şi Eminovicii şi Iminovicii moldoveni să îşi aibă rădăcinile arborelui genealogic în Vadul Ţării Făgăraşului şi a Oltului.

     Şi o mărturisire mai personală: regretatul meu tată, „Moşu’Ion, ţăranul” , plugar vrednic în hotarul slugăritului de altădată al Agnitei Hârtibaciului, născut în satul Moardăş şi crescut în Şalcăul văii sibiene a Buii, ne povestea nouă, copiilor săi, cum că auzise că unul dintre stră-străbunicii lui şi-ar fi avut originile în sânul familiilor Vulcanilor din Şinca-Veche. Locuri, adeseori, colindate de mine şi de fraţii mei. Unul dintre ei, Vasile, împătimit profesor de istorie şi arheolog. Cred că este locul şi momentul cel mai nimerit să recunosc (în scris, că cu vorba am făcut-o în repetate rânduri) că numai din instinct (şi nu din complicate mândrii intelectuale, fără merite), mereu am avut grijă ca măcar să nu facem de ruşine numele distinsului cărturar ardelean, Iosif Vulcan!. Tata şi mama, sărmanii de ei, aproape neştiutori de carte, cu siguranţă că au reuşit, prin felul lor de a fi!. Noi, însă, ceilalţi, cei care încă mai trăim din neamul lor, doar ne străduim. Sperând să izbutim, întrucâtva!.

Notă: La sfârşitul săptămânii - respectiv duminică, 15 ianuarie- suntem chemaţi să ne readucem aminte, mai mult ca oricând, de blândul, muzicalul şi dulcele grai românesc, vorbit şi scris, al Domnului Eminescu. Cel care, de acolo, de sus, din Ceruri, încearcă să ne spună că a rămas tot nemuritor şi rece. Şi că, la cei 167 de ani ai săi, a rămas tot tânăr şi ferice!. Aşadar, să ne dăm întâlnire, cam pe la orele amiezi, la bustul lui Eminescu, din frumosul şi înfriguratul „Parc Sub Arini” al Sibiului, cel care este cu 6 ani mai „tânăr” decât cel portretizat pe aleile sale troienite de zăpezi. Şi de veţi veni, aduceţi cu dumneavoastră şi un plăpând firicel de floare şi o lumânare. Iar de îi veţi aprinde feştila, vă rog să rostiţi, fie şi numai în gând, rugăciunea unui vers eminescian!.

 

Ioan VULCAN-AGNIŢEANUL

ioan.vulcan@yahoo.ro



loading...
comentarii
0 comentarii

Din aceeasi categorie


SBZ

Filarmonica Sibiu

Eurotrip Rekze
Fundatia APT
APM

Biteco